CRONICI AMICALE


Lucia Pătraşcu: „Darul"


Cartea de proză scurtă „Darul”, apărută în 2014 la Editura „Lucas” din Brăila, surprinde prin diversitatea subiectelor. Eroii textelor, în mare parte, de vârstă tânără, îi emoţionează pe cititori prin întâmplările pe care le traversează. Cele 30 de lucrări nu sunt egale nici sub raportul cantităţii de adrenalină provocate în cel care le citeşte, nici în ceea ce priveşte mijloacele stilistice folosite, implicit, valoarea literară dovedită. Lucru absolut normal, desigur. Scriitorul nu poate fi o maşină de făcut literatură, aşa încât toată creaţia lui să se ridice la acelaşi nivel estetic. Vom evidenţia câteva titluri („Lecţia”, „Busuioc sub pernă”, „Mutulică”, „Darul”, „Păpuşa”, „Cuvântul de început”, „Cui mă laşi?”, „Haina statului”) care ne-au plăcut mai mult. Proza care dă titlul cărţii degajă o sensibilitate cu totul aparte. Dorinţa unei fetiţe de brutar de a-i dărui o pâine caldă lui Dumnezeu, dorinţă care implica urcarea ei pe o scară până la cer, se materializează numai în parte, odată cu accederea spre... înaltul Castelului de Apă din Grădina Mare a Brăilei. O însoţeşte moş Grigore. Cum locul unde ajunseseră nu era suficient de apropiat de locuinţa divină, fetiţa are ideea de a trimite păsările cu firimituri de pâine în cioc, în dar, spre Cel Iubit, dar încă inaccesibil pentru o copilă ca ea. Frumos! În „Busuioc sub pernă”, Elena, văduvă de câţiva ani, cu doi copii, nu se gândea nicicum să-şi refacă viaţa. Până într-o zi, când prietenii i-au făcut cunoştinţă cu un bărbat, venit la prima întâlnire cu o floare în mână, ins pe care ea susţinea că-l mai văzuse undeva. Dar unde? Treptat şi-a amintit. Cândva, în adolescenţă, îi ceruse tuşei Căţoaia, o
vecină, femeie înţeleaptă, s-o ajute să-şi cunoască şi ea, pentru prima dată, ursitul. Şi în visul de atunci fata a văzut doi bărbaţi, pe viitorul ei soţ (de care avea să se despartă ulterior prin moartea lui) şi, „undeva mai în spate, într-un lan de grâu copt, numai bun de secerat, o aştepta un bărbat cu o floare în mână.”
Tuşa Căţoaia a înţeles atunci visul. „Dar la ce să-i spună copilei ăsteia, că va avea o soartă şi apoi încă una. La ce s-o amărască? Cum să-i spună că ea va ţine doi bărbaţi?”
Prin asemenea texte, Lucia Pătraşcu rămâne cu siguranţă în atenţia cititorilor. Multe proze agreabile sunt din universul copilăriei, păţanii fel de fel, cu tâlc, Lucia Pătraşcu: „Darul”
evident. În schimb, după lectura „Florinei”, textul ce deschide cartea, impresiile pot fi contradictorii. Eroina, fata unui preot de ţară, ajunsă învăţătoare, alege ca loc unde să-şi exercite profesia oraşul, deşi părinţii ar fi vrut s-o ştie în satul lor. Iar în localitatea unde făcuse şcoala, după ce şi-a luat postul în primire, loc ocupat nu foarte uşor, se înţelege, trăieşte o întâmplare să-i spunem ciudată. La îndemnul unor foşti colegi şi împreună cu ei, petrece o noapte întreagă la un bairam, cum i-am spune azi. Nimic rău până aici, fata era majoră, pe banii ei. Totuşi, dimineaţă, când s-a spart gaşca, cum ar veni, fata constată că avea ore. S-a grăbit cât a putut, dar, ajunsă la şcoală, a constatat că elevii din clasa ei erau foarte liniştiţi, sub supravegherea directorului. Să mai spunem aici că şefului şcolii îi cam plăcea de Florina. Însă fata îl respinsese din prima: „Eu cu bărbaţi însuraţi nu mă încurc!” îl avertizase atunci, la prima şi, probabil, singura lui încercare de a o „cuceri”. Iar acum era la mâna directorului, care la prima pauză, în cancelarie, a cerut, în văzul tuturor, să i
se taie ziua. Însă fata i-a răspuns cu tupeu: „Vă mulţumesc. Dar noaptea nu mi-o puteţi tăia!...” Asta-i toată povestea. Să înţeleagă fiecare ce vrea. În plus, mai ales în acest text, există o abundenţă de elemente stilistice obosite. Toamna este „aurie”, Florina era „ca o adiere de primăvară” şi „era proaspătă ca o gură de apă rece”, avea părul negru „ca pana corbului”, „în râsul său cristalin clopoţeii glasului său zburdau nestingheriţi” etc. În schimb, Anişoara, o colegă, „era o femeie înăltuţă cu părul ca spicul de grâu rumenit în dărnicia soarelui.” În ciuda atâtor chestii plăcute ochiului şi urechilor, iată că Florina făcu boacăna pomenită mai sus. Se mai întâmplă. Pe lângă proză, autoarea a scris şi poezie, inclusiv pentru copii, teatru în versuri, tot pentru cei mici, precum şi recenzii critice („păreri”, le numeşte Lucia Pătraşcu) despre unele volume ale scriitorilor brăileni, şi nu numai. Şi ar mai fi o observaţie. Persoanei care a făcut corectura cărţii de faţă i-a scăpat unele erori gramaticale şi de ortografie. Aceste „scăpări” nu micşorează prea mult din valoarea lucrării. Totuşi, era bine să nu fi existat.

Dan Plăeşu