TRADUCERI


PÂINEA NEAGRĂ
(fragment de roman)
de OMAR SEDDIKI


1
O naştere întâmpinată cu bucurie
"...Imediat, după Independenta Marocului, regiunea Rif a fost prinsă între ciocan şi nicovală, avându-se în vedere configuratia sa geografică neprimitoare, căreia i se alătura situatia politică destul de imatură a acelor vremuri. Confruntati cu aceste neşanse, locuitorii din zonă au constatat că au o singură posibilitate de salvare şi anume, exodul - fie în interiorul Marocului, fie în afara granitei, spre Algeria, eliberată şi ea, de asemenea, de curând, pentru găsirea unui loc de muncă, în cadrul unor gospodării rurale sau pe întinsele suprafete agricole, rămase de la coloniştii francezi, în localitătile Tlemcen, Biskra, Annaba, Bellabass, etc., aşa cum făcuseră înaintaşii lor, în urmă cu zeci de ani. Taică-tu şi Seddik, fratele tău mai mare, care avea atunci doar 12 ani, s-au alăturat unui grup ce-şi alesese ca destinatie, regiunea Bautiliss Oran. Parcă văd şi acum plecarea lor! Of, cat de greu mi-a fost! Am acceptat de nevoie această hotărâre fortată, având atâtea temeri şi suferinte, la gândul nenorocirilor de la granita cu Algeria, unde erau plasate mine terestre de armata colonială din zonă. Da, îmi amintesc de unul dintre verii mei, îngropat acum în oraşul algerian Meghnia. A fost aruncat în aer, la trecerea acestei frontiere a groazei. L-au descoperit cei de la serviciile de salvare, în craterul format în urma exploziei şi I-au scos de acolo cu o macara. La fata locului era unchiul meu, "Haj Boayad", care avea răspunderea să recupereze rămăşitele trupului, împraştiate printre cutele hainei sale arse de flacări..." De cele mai multe ori, mama se oprea în acest moment, pentru a-şi şterge lacrimile. Ea nu uita să facă această lungă introducere şi să evoce cu regret toate acele întâmplări triste, de fiecare dată, când încerca să se raporteze la circumstantele naşterii mele, un eveniment considerat fericit, pe care il încadra în vagi repere temporale.
Aşa cum se obişnuia pe atunci, în absenta cărtilor de identitate, familiile din Rif mentionau anumite date semnificative ale istoriei recente. Am auzit de multe ori femeile spunând: "Păi, fiica mea s-a născut la câteva luni după războiul din octombrie, iar fiu-tu s-a născut pe vremea când începuse sezonul aratului... deci fie-mea este mai tânără. De fapt, fiecare dintre interlocutori avea în minte un plan urzit cu un scop anume, avându-se în vedere mentalitatea acelor timpuri: în general, un băiat mai tănăr nu se putea căsători cu o fată mai mare decât el. Aşa era traditia. Mama, de exemlu, îmi spunea că eu m-am născut în noaptea de luni, a paisprezecea zi a Ramadanului, în timp ce tata era plecat în Est, cum era numită de locuitorii din Rif, tam vecină, Algeria. Unii dintre emigrantii mai în vârstă se laudă şi în prezent că au avut parte să trăiască acolo, o perioadă de timp, amintind adesea despre întinderea vastă a acestui teritoriu de la granita de răsărit a Marocului.
Într-adevăr, toată casa aştepta cu nerăbdare aparitia unui băiat, pentru înlăturarea "ghinionului", considerat fără sfârşit, după naşterea celor patru fete. "Nefericita, a născut patru fete, înaintea acestui prunc", spuneau vecinii noştri. Din ignorantă, oamenii de la tart îşi acuzau cu o cruzime de neimaginat nevestele care le dăruiau numai fete:
- Încă una!... începeau să urle ca turbatii. M-am săturat, lasă-mă, du-te de-aici! Pleacă şi mănâncă singură!
Ca urmare a acestei atitudini insuportabile, multe femei sărace erau nevoite să meargă periodic la vraci şi la tot soiul de şarlatani ca să ceară sfaturi sau să încerce diferite leacuri şi talismane, fiind constrânse, prin urmare, de cei din jur să apeleze la astfel de practici învechite, în disperarea lor de-a avea copilul dorit de toată lumea. Mai mult decât atât, femeia şi fetele sale erau obligate să împartă stăpânul casei cu o rivală mai tânâră. Nevasta se vedea dată la o parte pe nedrept, suportând acuzatiile cele mai umilitoare:
- Să taci din gură, de la tine n-am decât fete!...
Şi când te gândeşti, această insultă era aruncată de cei cu adevărat "vinovati", aşa cum s-a dovedit ştiintific! 0 săptămână mai târziu, întoarcerea neaşteptată a tatălui meu a făcut fericită întreaga familie. El s-a arătat bucuros de naşterea mea şi a insistat foarte mult să mi se pună numele, Omar. Totuşi, revenirea sa surprinzătoare, fără fratele meu rămas în Algeria, a tulburat oarecum atmosfera de bună dispozitie specifică sărbătorii "Sbouâa".
Aşa cum era de aşteptat, vestea proastă a întunecat într-o anumită măsură, imaginea de ansamblu a tabloului, ce încadra grupul femeilor invitate la ceremonie. Brusc, parcă li se înecaseră corăbiile şi au Inceput a se uita la mama compătimitor, urmărind-o cum îşi alăpta micutul din brate, purtând în suflet doliu după copilul ei, abandonat în altă parte, în spatele sârmelor ghimpate, printre minele ucigătoare. Este adevărat că şi mama îşi imagina cu stupoare soarta fiului ei părăsit într-o tart străină, unde fiecare om îşi poartă singur de grijă şi nimeni nu-I mai "recunoaşte" pe ceI de lângă el:
- Noi nu mai suntem acasă, când suntem în Est,trebuie să nu-ti mai pese de nimeni şi să devii asemenea celorlalti! Aceasta este conditia pentru a putea trăi tu şi familia ta, la Bled ... , se spunea printre emigranti.
Mama nici măcar nu-şi putea închipui atunci, că ceI mai mare dintre copiii ei era încă în viată. Ea se gândea că probabil tata iii ascundea o dramă, care nu trebuia dezvăluită în asemenea împrejurări de veselie generală. Biata de ea, timp de mai multe zile, a zăcut bolnavă, imaginându-şi cele mai rele lucruri; îşi aştepta verdictul, asemenea unui condamnat la pedeapsa cu moartea. La drept vorbind, naşterea micutului Omar, în unele privinte, a constituit o şansă pentru membrii familiei, curmând ghinionul unui deceniu de aşteptare; le-a uşurat durerea, alinând toate suferintele acestor nefericiti.
Aparitia următorului copil, un an mai târziu, m-a lipsit partial de afectiunea maternă. Ultimul vlăstarvenit pe lume, care s-a numit Ibrahim, mi-a luat locul, despărtindu-mă prematur de mama şi lipsindu-mă fără milă de bratele ei mângâietoare. in schimb, mama mea era foarte încântată de naşterea ultimului său fiu, pe vremea aceea şi doar călătoriile clandestine, spre Est, ale tatei, dincolo de granita tării, o afectau foarte mult, deşi era conştientă că nu se vor sfârşi înainte de rezolvarea situatiei materiale a familiei sale. Fratele meu, Seddik, manifesta un sentiment putemic de recunoştintă, când evoca emotionat amintirile vietii sale din Algeria. El ne-a spus despre generozitatea şi amabilitatea familiei Bouhabib, din oraşul Bouteliliss, regiunea Oran. In timpul şederii sale în Algeria, el a fost înconjurat cu multă grijă de familia aceea binevoitoare, după cum ne-a povestit, mai târziu. Aceşti oameni I-au tratat cu adevărat ca pe un fiu, pentru o lungă perioadă de timp, iar tatăl, în special, i-a acordat o atentie aparte. Când s-a întâmplat să am şansa de a fi împreună cu fratele meu, m am amuzat grozav pe seama aventurilor sale extraordinare. El îşi depăna amintirile, uneori cu amarăciune, alteori cu pasiunea şi ardoarea unui adolescent foarte dornic de a experimenta senzatii noi. De asemenea, mi-a prezentat în detaliu locurile şi personajele nemaipomenite dintr-o poveste adevărată, pe care ar fi trăit-o, spre sfârşitul anilorşaizeci,
în această tart vecină. Mi-a descris amănuntit casa spatioasă a gazdelor sale, cu un copac mare în mijlocul curtii, vacile grase de la ferma situată nu departe de mare, turnul de apă din Boutellilis, cimitirul satului şi un pic mai departe, frumosul lac albastru, care ar trebui să fie lacul Sebkha d'Oran. in concluzie, el mi-a înfătişat tot ceea ce ar fi putut atrage atentia unui străin într-o tart nemaipomenită: căldura umană, atmosfera senină şi o agricultură generoasă.
ÎI ascultam cu atentie pe Seddik, proiectând totodată, pe ecranul meu interior, imaginea unui car imens, tras de un cal negru, robust, alergând în galop, pe un drum prăfuit, în partea de jos a orizontului. Incredibil! Pe moment, am avut senzatia că se apropie de mine, atingându-mi picioarele, simtind chiar şi mirosul de sudoare al fratelui meu din acele clipe, mirosul unui adolescent activ, care era în aceeaşi măsură dispus să se distreze cu un cal sau să muncescă serios, asemenea adultilor. Cu sigurantă, fratele meu nu era decât un bărbat foarte tănăr şi foarte entuziast, care resuscita neobosit momentele sale de mândrie şi de glorie: "Galopam cu o plăcere nemaipomenită, fără să ating pământul, având impresia că zburam peste obstacole, peste gardurile vii şi peste arbuştii de la fermă, fără să am habar de greutătile vietii". in ciuda scurgerii neobosite a timpului, eu încă mai păstrez acele imagini captivante în memoria mea. Revăd de multe ori cele mai importante scene ale acestei poveşti frumoase, urmăresc aievea toate acele secvente desfăşurându-se în fata mea, ca şi cum ar fi episoadele unui film plin de nostalgie. Mi se pare şi acum că eu chiar am fost în came şi oase acolo, în acel cadru spatial ... Nu neapărat ca actor, ci mai ales ca un spectator extrem de lucid şi de treaz. O asemenea imaginatie bogată mi-a dat cu uşurintă viză de trecere peste granitele realitătii, pentru a-mi deschide aripile pe cerul unui univers abstract, ireal. Toate aceste imagini senzationale se răsuceau uşor în capul meu mic, purtându-mă dincolo de limitele concretului existential, în vreme ce, de fapt, eu nici măcar nu mă clinteam din locul meu de lângă şemineu. Pe drept cuvânt, eram subjugat, imobilizat de curiozitatea aceea mereu trează a unui copil cu ochii visători, ce stătea cu coatele sprijinite pe-o masă rotundă, pe care erau împrăştiate firimituri de la cina noastră săracăcioasă. Impresionate de acele istorisiri ale fratelui meu despre episoadele de maximă efervescentă emotională ale vietii sale, mama a oftat, iar surorile mele au zâmbit foarte uimite.
M-am simtit fericit şi norocos să fiu bântuit pentru o lungă perioadă de timp, de magia acestei călătorii într-un trecut fascinant, cu toate că nu era al meu. Pentru mine era un fel de evadare, fără bilet şi fără limite, ce mă purta departe de grijile cotidiene ale copilăriei mele. In momentele în care mă abandonam călătoriilor mele imaginare, am întâlnit pe parcursul drumului meu, ofiteri francezi care treceau călare pe cai arabi. Unul dintre aceşti soldati, George Moustache, se distingea prin mustata lui frumoasă şi stufoasă, de aceea camarazii săi preferau să-I numească pe scurt, "Mustăciosul". Prezenta uniformelor militare în viata populatiei indigene a exercitat o autoritate excesivă asupra locuitorilor. N-am ştiut în perioada aceea că "George" era un scriitor foarte talentat, fiind considerat un maestru neîntrecut al povestirii. El s-a remarcat printr-un har impresionant, mai ales atunci când era vorba să-şi prezinte numeroasele cuceriri în rândul urmaşelor Evei. Doamnele din lumea bună a burgheziei pariziene îI adorau şi-I considerau ca fiind ceI mai frumos prieten, în timp ce în altă parte era perceput diferit, fiind considerat foarte arogant şi dispretuitorfată de popoarele sărace din tările colonizate: el a fost surprins din când în când, în timpul escapadelor sale în provinciile din vestul Algeriei, unde se distra pe seama micilor păstorite, pe care le îngrozea, trăgând focuri de armă în aer. Ecouri ale acestei crunte realităti apar şi în romanul său "Bel-Ami": "Algeria este o tart franceză aflată la granita cu o altă tart mare necunoscută numită deşert ... anticamera Africii şi a vagabonzilor arabi, a negrilor anonimi... El fusese soldat şi trăsese în arabi, fără teama că faptele sale ar avea vreo urmare asupra lui, de altfel,era aşa, ca şi cum ar fi tras în mistreti la vânătoare". Este adevărat că frumosul nostru prieten a fermecat atâtea generatii de cititori din întreaga lume, care au aflat despre numeroasele sale aventuri galante. Totodată, a reuşit însă să intre şi în vizorul multor luptători şi apărători ai drepturilor omului. Oricare ar fi în prezent notorietatea şi faima literară de care se bucură acest aventurier cutezător, el este perceput de analiştii istoriei coloniale europene, drept un autor care nu a prestat marl servicii în folosul omenirii prin această parte a biografiei sale. Ne-am fi aşteptat să-şi folosească măcar în parte condeiul pentru a atenua excesele coloniale ale tării sale, în Africa. Din fericire, cei mai cunoscuti gânditori ai elitei intelectuale franceze sunt fondatorii dogmelor şi idealurilor nobile ale umanismului, consacrate în prezent, la nivel global. Astfel, nimeni nu poate contesta celebrul principiu promovat de Rousseau, că: "oamenii se nasc liberi şi egali". Din nefericire, "Omul se naşte liber şi peste tot el este în lanturi". Mai mult decât atât, nici un filozof nu a ajuns să pună la îndoială libertatea de exprimare aşa cum a fost gândită, sistematizată şi formulată de celebrul Voltaire: "Eu nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi lupta până la moarte, ca tu să ai dreptul de a spune".
Deodată, am sărit până la tavan, sub ochii larg deschişi ai fratelui meu, aşteptând lovitura focurilor de armă ce se auzeau în deşert, în deşertul fertil al imaginatiei mele. M-am întors imediat la mine, părăsind acele zboruri plutitoare, neavând măcartimp să le aruncîn fată, o insultă usturătoare soldatilor obraznici. Aceştia din urmă, şi-au continuat nepăsători expeditia lor, continuând, fără îndoială, a speria gazelele,strutii şi girafele, pe un continent nou, paşnic şi neexplorat. De fapt, eu sunt acum un adult şi încă mai sunt pătruns până în măduva oaselor de cruzimea acelor imagini fictive precum şi de parfumul unui buchet de scene atractive. Toate acestea suntîncă foarte înrădăcinate în memoria mea şi vor rămâne înrădăcinate acolo până la sfârşitul vietii mele. Atunci când am discutat despre toate aceste aventuri cu un prieten algerian internaut, care cunoaşte familia Bouhabib şi toate cartierele vechi ale oraşului Boutellilis, mi-a dezvăluit cu mult regret, că, exceptând persoanele care dispar în fiecare zi şi ne părăsesc, periodic, totul este încă în vigoare li nimic nu s-a schimbat în esenşă. Sper ca li altfel de cimitire să-şi deschidă mormintele, pentru a găzdui amintirea anilortrecuti şi pentru a îngropa pentru totdeauna trecutul putred. in prima noastră conversatie pe Internet, el m-a condus la un algerian, din regiunea Oran. Spun asta, pentru că prietenul meu mi-a descris cu mare fidelitate totul, m-a purtat până la punctul maxim al relatării sale, în care am fost puternic asaltat de dorinta şi de speranta de a merge poate într-o zi, pentru a descoperi vestul Algeriei. Această provincie, pe care eu n-o cunosc deloc, este strâns legată de viata tatălui şi a fratelui meu, Seddik, care mi-a spus:
- O dată pe săptămână, Bouhabib, tatăl, mă ruga să le însotesc pe fete, la cinema, în sat... Împărteam cu ele toate plăcerile şi pasiunile copilăriei. Am avut o atitudine un pic mai protectoare fată de una dintre fete, care avea un fel de rană la bratul drept, cum mi-a explicat ea.
După o separare de mai multi ani, urmată în sfârşit de mult aşteptata deschidere a frontierei terestre marocano-algeriene, pe la sfârşitul anilor optzeci, Seddik profită de această oportunitate pentru a-şi apela vechii prieteni, pe care el nu i-a uitat niciodată. Cum recunoştinta lui era uriaşă, i-a invitat pe toti membrii familiei Bouhabib să-I viziteze în Maroc. După câteva zile de emotie şi nerăbdare, în timpul vacantei de vară, el şi-a primit oaspetii în casa lui din Taza. Nimeni nu şi-arfi imaginat că o astfel de reîntâlnire ar putea avea loc, într-o zi. in plus, atmosfera deosebită de încăntare şi de bucurie a marcat reuniunea a două destine diferite. Cine ar putea spune că lumea nu este un mic sat? Până la urmă, fratele meu îşi realiză visul şi sărbători plin de bucurie regăsirea cu iubitii săi prieteni algerieni, nişte copii, pe vremea aceea, a anilor şaizeci. Ei sunt acum bărbati şi femei în toată firea, aflati în spatele unei frontiere foarte apropiate în spatiu,dar separati, ca urmare a politicii guvemamentale, din cele două tări. Această politică ignoră virtutile coexistentei paşnice între cele două popoare frăteşti unite prin religie şi legate printr-un destin comun. Chiar şi astăzi, familii întregi sunt despărtite sau rupte cu cruzime printr-o barieră de sârmă ghimpată, în care se agată inimile sângerânde, zi de zi, ore întregi. S-a sperat în zadar să-ti vezi bătrâna mamă, sora, fratele sau o iubire rămase dincolo de granita "Zouj Beghal". Din păcate, această politică de "covecinătate" nu manifestă niciun fel de compasiune fată de atâtea drame umane ale celor despărtiti arbitrar, ba mai mult, nu se întrevede nicio initiativă privind rezolvarea problemelorsociale şi umanitare. Războiul Rece, manifestat în partea superioară a ierarhiei ideologice, în secolului trecut, este încheiat acum; Zidul Berlinului s-a prăbuşit de zeci de ani, fiind declarat chiar „Sfârşitul istoriei" (Fr.Fukuyama) de către teoreticienii zonei de clivaj Est / Vest, dar ura şi resentimentele persistă la noi acasă, oamenii cramponându-se de aceleaşi probleme de diferend politic, ca şi până acum. Războiul dintre cei mari a încetat peste tot, dar statele mici sunt în impas în continuare. Este dezamăgitor! Peste ai mei au trecut ani grei de suferintă din cauza acestor călătorii periculoase spre Algeria, înainte ca tata să reuşească să schimbe destinatia către nord. Ce mare bucurie! Era o fericire extraordinară să ai "paşaport verde", la momentul respectiv. Cu acest document magic, toate granitele ti se deschideau, iar şansele îti zâmbeau, încă mai spun foştii emigranti.

(va urma)