TINERI PROZATORI


REVELAREA


Motto: „Eu te-am revelat pe tine lie însăli, eu te-am ajutat să te descoperi.
Într-un anumit sens, eşti creaţia mea...
Unirea noastră nu ai fi putut-o cunoaşte pe pământ..."
(Mircea Eliade, Nuntă in cer)

- Nu ne vom vedea niciodată..., au fost cuvintele tale.
- De ce? am întrebat eu.
- Deşi abia ne-am întâlnit pentru prima dată şi vorbim de câteva secunde, simt că ne cunoaştem de când lumea... Am simţit de cum te-am zărit, am intuit să eşti la fel ca mine, că faci parte din altă categorie de oameni... Noi iubim zborul şi infinitul albastrului, suntem oamenii mării şi fiii cerului, de aceea nu ne vom mai întâlni aici, In regatul lui Neptun, ci dincolo de nod...
- Nu înţeleg nimic...
- Nu ai ce să înţelegi... neînţelesurile nu încap In cuvinte... Ai auzit de sensul nonsensului? Da, suntem aici la malul mării, dar vom căuta Planeta lubirii. Dacă nu este, o vom inventa...
- De ce să inventăm o altă planetă? Nu avem loc aici? Uite cât de lung e ţărmul mării... cât este de mare globul pământesc...
- Da, pământul îi găzduieşte pe toţi, păsări şi oameni, dar noi nu aparţinem In totalitate nici unora, nici altora, noi, scriitorii îndrăgostiţi de cer, suntem deopotrivă şi oameni şi păsări... de aceea noi suntem oamenii-păsări, rar păşim pe pământ, iar când mergem, ne împiedicăm, ne poticnim... noi mai mult zburăm...
- Da, mereu m-am simţit străină aici, am şi scris că parcă sunt încarcerată pe Terra, că nu sunt înţeleasă, am intuit că aştept ceva, ceva miraculos şi misterios... Am căutat mereu să evadez din lanţurile pământeşti, dar nu m-am gândit să zbor spre o planetă anume...
- Acea planetă anume... are un nume, îi vom spune Planeta lubirii... şi a Tăcerii şi a Armoniei... sau poate toate la un loc.
- Ce frumos sună... dar... ştii, m-am săturat de filosofii goale, aş vrea să fim cetăţenii tăcerii... să urmărim zborul pescăruşilor, să auzim valurile şi respiraţia noastră. Să ne minunăm că încă mai suntem... Hai să ascultăm bătăile inimilor... poate vom asculta orologiul infinitului cum bate In noi...
- - Oare iubirea are un ceas al ei? De când bate orologiul iubirii? Ce vârstă are ea, eterna lubire? Fiecare pereche - de îndrăgostiţi este un punct din infinitul cerc al iubirii... care îi încearcă pe toţi şi îi învăluie ca într-o horă...
ştii ca într-un dans al dervişilor... când ei parcă se desprind de pământ şi îşi ia zborul...Dacă vom asculta glasul inimii şi vom învăţa lecţiile zborului, vom ajunge la inima primilor oameni care s-au iubit, vom ajunge la rădăcina iubirii şi a luminii din Zilele facerii...

- Rădăcina iubirii... cred că este lumina din Zilele facerii...
- Oare de aceea se spune că poeţii şi îndrăgostiţii sunt cu capul In nori, că sunt aerieni, că sunt solari?
- Draga mea, îndrăgostiţii, dar mai ales poeţii îndrăgostiţi, nu-şi mai aparţin lor, sunt fiii zborului... ei prind aripi... gândesc cu inima, nu cu creierul...
- Cum adică să gândeşti cu inima?
- Dacă ţi-aş spune să gândeşti cu creierul, aş recunoaşte că nu putem fi niciodată fericiţi împreună aici, pe pământ, pe planeta rătăcitorilor, a bezmeticilor... Tu nu vezi că trăim pe planeta mizeriei şi a suferinţei, nu conştientizezi că fiii întunericului sunt stăpânii de aici... este atât de greu să ne găsim liniştea şi armonia cu noi şi cu cerul.
- Da, înţeleg de ce ni se spune că „suntem cu capul In nori", dar noi, aerienii, suntem nebunii visători, însetaţi de lumină şi de speranţă. Niciodată nu ne simţim bine aici, jos, In imperiul haosului. Deşi sunt atâtea legi şi legiuitori, această planetă este a nelegiuirii, unde nemernicii şi ticăloşii îşi fac de cap şi nimeni mai poate pune stavilă răului terestru şi puterii seducătoare a banului. Noi suntem oamenii luminii... căutăm desăvârşirea şi aurul cunoaşterii, cum să ne simţim bine aici, printre cei care se omoară orbiţi de patimi, seduşi de putere, de strălucirea aurului şi a pietrelor scumpe...
- Ştii, mie îmi place o singură piatră, cristalul alb In care mă reflectez şi să caut esenţa altei pietre... eu caut de o viaţă... piatra filosofală a comorii lăuntrice, caut infinita fântână din care să sorb cu nesaţ apa vie, să am energia şi lumina spirituală.
- Şi mie îmi plac pietrele pentru tăcerea lor... pentru stoicismul cu care suportă totul, ele tin temeliile blocurilor, ele suportă păcatele noastre. Te-ai întrebat vreodată câte ştie o piatră, ce vârstă are piatra? Îmi plac şi pietrele de încercare, tot atâtea trepte spre infinit. Ele sunt pragurile cunoaşterii pe care trebuie să le trec In efortul meu de a mă desprinde cu totul de pământ şi de a ajunge In cerescul regat al întelepciunii şi al desăvârşirii. Urcuşul meu este o lepădare de mine şi de haina pământească... Urcuşul este îmbarcarea In corabia veşniciei şi îmbrăcarea treptată (treaptă cu treaptă) a hainei de lumină. Ajuns acolo, voi avea o altă formă, voi fi o sferă de lumină... Dacă vom ajunge acolo împreună, vom fi sfere de lumină şi vom forma o LUME NOUĂ, Lumea Luminii şi a lubirii.
- Noi suntem cei care vom crea o lume nouă, dragul meu?
- Da, deja am început să o pregătim... fiecare gând bun, fiecare pas In cunoaştere este contributia noastră la mobilarea noii lumi. Da, noi acumulăm tezaurul noii lumi, prin bunătatea noastră. Ai văzut furnicile cum duc fiecare câte o fărâmitură, aşa şi noi ne dăruim câte putin, prin hărnicie şi devotamentul cerului... noii lumi... e atât de simplu... e firesc... In firea noastră este înscris zborul... şi dorul de cer... Ştii pilda albinei — armonie, hărnicie, tenacitate, golire de sine... Ai văzut vreodată un bondar să muncească? Ai văzut vreodată vreo furnică grasă? Nu, fiecare îşi ştie rostul, fiecare cu rostul său... Numai omul şi-a uitata rostul, vrea să care mai mult decât poate căra, se îmbuibă şi acumulează bogătii terestre... Noi, aerienii, suntem atât de uşori, nu avem decât gândurile şi poate...cărtile de care nu ne putem despărţi.
- Gândul despărtirii mă sperie... orice final mă înfricoşează...
- Să nu te sperii niciodată de sfârşit, pentru că este un nou început... să nu-ti lie frică nici barem de sfârşitul lumii... Să crezi In bine şi In iubire, draga mea. Urcuşul credintei este greu, dar odată ce ai gustat din paharul dulce-amaral cunoaşterii luminii, vei fi însetată întreaga viată, iar la capătul celălalt al drumului, te va aştepta bucuria întelegerii sensului... vei întelege că sensul vietii este iubirea... ne mântuim prin iubire, draga mea...
- Mă sperie profunzimea cuvintelor tale, prea multe taine pentru o singură întâlnire, care este şi prima şi ultima... Mai bine să ascultăm glasul valurilor şi să privim luna, In tăcere...
- Oriunde ai privi, toate îţi vor aminti de semne şi sensuri... Ascultă marea... ea îţi şopteşte legea fluxului şi a refluxului, legea continuitătii, a ciclicitătii şi a revenirii In matcă. Priveşte luna... peste o săptămână nu va mai fi la fel. Această lună plină de acum va descreşte, apoi va reveni la forma sferică, la perfectiune. Oare luna nu îţi aminteşte de efortul omului spre desăvârşire, de căderile In păcat, dar şi de dorinta de a fi perfect, o continuă luptă... Anotimpurile se succed, râurile îşi urmează cursul In matca lor, păsările călătoare nu-şi uită cuibul, numai omul nu-şi urmează calea spre casa din cer... el este un rătăcit, se mută oriunde îl bate vântul, a ajuns mai rău ca nomadul primitiv. Şi-a luat lumea In cap şi a fugit cu lume cu tot... pe pământul blestematilor, a rătăcitilor şi a pustiirii.
- Mă sperie profunzimea cuvintelor tale... Oare a ajuns Terra un pustiu?
- Ai uitat că barbarii I-au răstignit pe lisus acum două mii de ani, I-au omorât pe Purtătorul lubirii şi al Luminii, al legii noi... Dumnezeu a fost izgonit şi el de supraom, de atunci omul e condus de instincte, de irational. Fără Dumnezeu, omul este mai rău ca maimuta, se strâmbă şi râde de propriul chip slutit, imită alte maimute urlătoare de la televizoare şi poartă paiete pentru a-şi ascunde goliciunea sufletului... Ai auzit de oamenii-paiete, ei trăiesc In cluburi de noapte, sunt oamenii-cârtită care urăsc lumina, oamenii-şarpe care se târăsc... Tu, draga mea, ieşi din vâltoarea morţii, ia calea vietii, învaţă limbajul tăcerii şi vei auzi muzica sferelor... Continuă lectiile zborului, al zborului spre tine şi spre cer, fii pelerin spre stele, întoarce-te acasă... Simte frumusetea stelelor, măretia Căii Lactee şi vei fi...
- Mă sperie profunzimea cuvintelor tale... Nu mai vreau să vorbeşti... mai bine să taci şi să scrii... eu voi scrie In tăcere poemul necuvintelor, muzica tăcerii şi a trecerii noastre prin lume... poezia energiilor latente... voi scrie şi voi înscrie In stele iubirea noastră...
- lar eu voi scrie un roman cu două personaje: tu şi eu, Rătăcitorii - oamenii mării şi ai Terrei in căutarea Planetei lubirii. Banu şi marea, şi ea este personajul nostru, ea este oglinda pe care nu o putem lăsa aici sau poate, romanul se va numi Fascinaţia mării... Vom lăsa aici, jos, lângă dig — comoara noastră terestră, POEMELE ŞI ROMANELE, iar noi vom urca numai cu acel tezaur lăuntric... şi cu albastrul care e al mării şi al cerului... Vom începe urcuşul, vom lua numai zborul, numai aripile, aşa cum privighetorile nu urcă decât cu trilurile lor, iar curcubeul numai cu armonia de culori... tămâia - numai miros, iar lumânarea - numai lumină...
- Vom lua zborul şi dorul...
- Cugetăm... contemplăm... taine şi taine, rune şi rune... semne şi sensuri... unele ştiute, altele numai semne, fără sens... sensul nonsensului... Draga mea, sunt atât de obosit... de lume, de vorbe, de gânduri. Nu vreau decât să ne odihnim aici, pe această stâncă... să ne odihnim... înainte de zbor... să ne deschidem simturile toate... Priveşte... Vezi lampioanele de acolo... ce frumoase sunt, cum licăresc In noapte... se vor stinge In zborul lor spre cer, dar vor duce dorinta de iubire a acelor îndrăgostiti... Ascultă... e muzica de jazz... ce culoare pot avea tăcerile şi melodiile?
- Suntem ciudaţii, cu alergie cronică la realitate, de aceea s-a oprit ceasul când ne-am întâlnit, acum şi aici, pe malul mării... Intuiţia, energiile latente lucrează pentru noi. Avem nevoie să înţelegem, de aceea suntem îndrăgostiţi de muzică, de Someoneto talk şi ît căutăm pe celălalt tocmai pentru că el este pe partea cealaltă a clepsidrei, ESTE ceI care dă farmec întregului şi nu observăm nisipul ce curge în defavoarea noastră. ÎI vedem pe celălalt şi ne bucurăm că SUNTEM. Poate că de aceea ne place Just thewayyou are şi zicem 1 neverletyou die. Mai multe nu spun, las artiştii să vorbească în locul meu. Mulţumesc că exişti, dragul meu prieten înaripat... Te-am regăsit acum, aici, ne-am căutat o viaţă, tu eşti răspunsul la toate întrebările... la toate frământările mele... Nu ştiu cine eştt... înger sau demon... dar eşti aici şi acum, lângă mine, EŞTI...
- Cine sunt?
- Nu vei şti acest răspuns niciodată, ît voi spune numai mării, după ce vei pleca tu definitiv, ît voi lăsa aici, atunci, lângă stânca singurătăţii mele, numai Neptun ît va citi... sau poate voi aprinde singură un lampion cu mesajul meu. Totuşi, întâlnirea noastră, o unică întâlnire aici şi acum, sub semnul neptunic, aşa cum s-ar atrage două aripi în zbor, care, deşi erau ale aceleaşi păsări nu ştiau că sunt un întreg... aripile nu au ochi... sau numai în mituri penele de păun au ochi... ştii blestemul Herei şi al lui Argus... Cred că şi Hermes avea ochi peste tot, chiar şt în aripi, dar...
- Clipa cea mare se apropie... trebuie să ne despărţim... să ne desprindem de pietre... să cătăm PIATRA, PERLA CEREASCĂA TATĂLUI. Ai intuit că nu aparţinem teluricului... Să zburăm... ACASĂ... Pasărea când are aripile strânse nu poate zbura, aşa suntem şi noi. Ne-am întâlnit pentru a conştientiza că suntem, dar pentru a apuca drumul cerului, ne vom despărţi...
- Vom fi slujitorii iubirii şi ai tăcerii...
- Apropie-te... hai să nu mai vorbim, să nu mai gândim, să simţim... clipa şi inima...
- Vino să te cuprind pentru prima şi ultima dată, aici şi acum, o singură îmbrăţişare, lasă-ţi capul pe pieptul meu... ca într-o icoană... ascultă inimile... priveşte marea şi luna... şi vei afla ce însemnă limbajul iubirii cosmice... o liturghie universală... Poate nu ne vom despărţi... Dă-mi mâna ta... simte atingerea mâinii mele... stai, nu e mână... e harpă...? e aripă...? fii cuminţenia... cerului, iubirea mea...
- Dragul meu arheu, hai să reînvăţăm zborul dincolo de curcubeu ... unde e Planeta lubirii şi a Armoniei... ît vom uita pe rătăcitorii Terrei şi vom fi două aripi ale unei fiinţe, ale omului-pasăre, vom fi aceeaşi inimă, ne vom iubi misterios în văzduh şi vom fi în imperiul veşniciei... slujitorii lui Apollo... şi ai Hebei, ai zeiţei tinereţii... vom colinda prin Câmpiile Elizee..., vom fi crescătorii trandafirilor albaştri, ai speranţei, ne vom adăpa din lumină...
- lubirea mea... aripa mea... să nu mai vorbim... nimic, nimic... totul...totul...