PAGINI DUNĂRENE


La fântâni*
(ocara lumii)


De pe coasta din marglnea satulul, dintr-o casă părăsită în care locuiam, se vedeau cum trec carele de refugiaţi pe şoseaua Vrancei ce traversează râul Putna între Vidra şi Burca. Coloane de militari germani şi tunuri grele veneau dinspre Focşani. Satul Voloşcani părăsit, e îngropatîn linişte. Pe coamă, dinspre dealul Porcului, se aud mitralierele cum crănţăneau din dinţi. Cât a fost vremea geroasă au tăcut iar acum când s-a încălzit puţin şi au ieşit muştele la soare din ascunzişurile lor au început din nou a croncăni precum corbii ce bat tăind munţii dintr-o parte într-alta. Mama, văzând că e cald afară, pusese la foc o căldare cu apă şi cenuşă să facă leşie şi să spele câteva rufe de-ale copiilor că nu ne spălasem zdrenţele de pe noi de câteva săptămâni, iar de schimbat nu se pomenea că nu aveam cu ce şi, păduchii se cam înmulţiseră. Bunica Dobra tot sufla în tăciuni să se aprindă mai repede focul iar surorile mele încercau să pregătească ceva de mâncare. Găsisem prin sat într-o glugă de ciocani câţiva cucuruzi de porumb ascunşi pe care i-am adus acasă şi i-am curăţat, să mâncăm grăunţe fierte că altceva nu aveam. După ce bunica a aprins focul, a început s-o păduchiască pe soră-mea mai mică care avea părul destul de lung.
- Ce-ar fi să te pieptăn? Văd că ţi s-a încurcat tot părul.
- A încercat odată sora mea să mi-l descurce şi n-a putut.
- A spus că trebuie tăiat că s-a încurcat la lăiat. - Cum să-ţi tai părul! de acum eşti fată mare, unde ai mai văzut tu femeie cu părul tăiat?
- Dar n-am spus eu, sora mea.
- Bâiguie şi ea.
Bunica îşi desfăcu broboada şi îşi trase pieptenul din corn de bou cu două rânduri de dinţi, un rând cu dinţii mai mari şi rari şi un rând cu dinţii mărunţei, pentru păduchi şi lindini. După ce a băgat în păr pieptenul cu dinţii mari şi rari, a început cu o mână să-i ţină şuviţele iar cu cealaltă să tragă cu pieptenul aşa cum tragi cânepa pe raghilă.
- Nu merge. Să-l dăm cu puţin gaz din lampă.
Gazul întăreşte firele de păr şi le face să alunece mai uşor, poate aşa vom reuşi să-l descurcăm.
Pe prispa casei, llinca lui Andrunache Cotor moţăia stând la soare. Tn spate, spre fundul grădinii era o femeie care stătea rezemată de o glugă de ciocani. Tot aici, posomorâtă, Sanda lui Cătană încerca să prindă un şnur la ie să o poată strânge la gât şi îngândurată rămase cu acul în mână neştiind ce să creadă despre starea sa. Trecură o lună, trecură două, trei... îşi dădu seama că anumite mâncăruri nu-i mai priesc ca înainte, că are senzaţie de greaţă şi că ceva se întâmplă. Obosea mai repede ca înainte şi devenise melancolică. Avea o bănuială şi nu voia să se gândească la acea întâmplare, la acel blestem. Tncerca să uite stând în preajma femeilor care pe lângă starea în care se aflau de sărăcie mai aveau curajul să glumească şr să râdă de amintirile care circulau prin satîn timpul copilăriei lor. Tare bucuroasă a fost că, în ultimele zile n-a stat locului nici o clipă, şi că, împrejurările vitrege în care i-au aruncat soarta a epuizat-o atât de mult încât i se părea că zilele îi sunt numărate şi astfel scapă de ruşine şi de blestem. Nu mai avea de ce să se îndoiască şi blestemă ziva aceea în care a căzut victimă unor împrejurări neprevăzute. Pe de altă parte, era supărată că natura trupului său are legile sale de nesfârşite complexităţi şi care nu se supun formulelor rationale şi nici dorinţelor sale. Raţiunea noastră doar constată anumite stări şi o anumită mişcare automată în perpetuarea speciei şi că omul nu poate interveni radical în planul biologic fără să pună în pericol starea fizică şi spirituală a omului.
- Ah, gândea ea, de ce duc această sarcină fără voia mea. Şi, tot gândind aşa, năucită de neînţelegerea firii sale umane, se consolă singură zicându-şi în sine: Dacă aşa mi-a fost dat să fiu eu de ocara lumii, cel puţin pruncul cel port să fie oglindă clară că eu m-am lăsat aservită naturii, chiar dacă a fost fără voia mea să-l primesc. Vreau să fie sănătos. Oare, dacă i-ar fi fost dat omului să ducă în spate toate tainele universului n-ar fi fost strivită. După aceste gânduri, după aceste frământări, lăsă cale deschisă naturii să-şi ducă până la capăt lucrarea sa. Astfel de zbucium trăia în întunericul nopţii de o bucată de timp când rudele sale şi copiii dormeau. Se simţea într-o stare de singurătate în relaţie cu cei din jur şi într-un permanent dialog cu sine însăşi. Ciudat era că atunci când şi-a purtat în pântece fetiţele, pe Mărioara şi Parascheva, nu se simţea deloc rău. Oare sămânţa aceasta viguroasă şi puternică ce a prins rădăcină în pântecele ei nu se aseamănă cu o liană ce se caţără pe un arbore uscându-l sau e un fir de iarbă de pe malul unui râu care salvează un naufragiat care se prinde de ea ca să iasă din valurile înspumate ale unul râu năvalnic? Din când în când o năpădeau şi gânduri negre dar n-o lăsau fetiţele care de multe ori în zvârcolirea lor în somn dormeau cu capul şi picioarele peste trupul ei. Atunci punea mâna pe trupurile lor atât de fragede şi de calde şi le aşeza frumos sub aşternut ca somnul să le fie cât mai odihnitor şi liniştit. Fără să vrea, uda cu lacrimi perna şi ridicându-se uşor le săruta pe piept ca şi cum acolo ar sălăşlui Duhului Sfânt care le ocroteşte şi le luminează mintea. Fetiţele îi erau prea dragi ca să facă un asemenea pas, nu putea. Ti venea greu să suporte clevetirea lumii, privirile bănuitoare şi jignirile pe care îl vor atribui în spate cei din jurul ei.
Cu câteva luni în urmă femeia s-a dus cu cofele la o fântână să adusă apă. Trebuie spus că pe platoul de pe deal pe care era aşezat satul nu erau fântâni. Cetăţenii făcuseră fântâni pe ambele versante ale acestei câmpii unde erau şi câteva izvoare. De acolo aduceau cu cobiliţele apă pentru necesităţile familiei şi tot acolo duceau vitele să le adape în ulucile din lemn în care le turnau apă. Pe o cărare spre fântână, acum câteva luni, un militar german care i-a tăiat calea, a somat-o cu arma să stea pe loc. Ea nu numai că n-a înţeles ce i-a spus străinul dar s-a speriat foarte tare şi a fugit de frică pe o cărăruie laterală. Acesta a prins-o şi cu toate ţipetele ei, el a abuzat de ea. După ce a scăpat din mâinile brutei, plângând, s-a întors spre casă şi intrând în cameră şi-a zăvorât uşa. Tremura ca o trestie în vânt chiar şi după ce se aşezase în pat. Cele două fetiţe au alergat şi au anunţat-o pe tuşa Floarea, prietena de familie care, a alergatîntr-un suflet la ea. Tncurajată de prietena ei şi-a mai revenit puţin, dar noaptea aceea n-a putut să doarmă nici un pic, privi luna pe înaltul cerului un timp, apoi îşi băgă capul sub aşternut, se sperie şi aruncând aşternutul de pe ea, se sculă din pat, aprinse lampa, se spălă cu apă rece şi începu să diriguiască prin casă. Spre ziuă, oboseala o frânse pe când tot satul încă mai dormea, doar câte un câine lătra ici şi colo la luna enormă. De câteva-ori tresări din sonm şi ţipă. Tn sfârşit, trezindu-se dintr-un somn îngrozitor îşi dădu seama că era numai cu fetiţele ei în cameră. Din ziva aceea sămânţa rebelă prinse rădăcini atunci în pântecele ei şi nu-şi găsea liniştea. Durerea şi neliniştea deschisese o rană adâncă în sufletul ei aşa cum un vultur deschide răni când smulge din trupul viu a unei prăzi bucăţi de came. De data aceasta, întâmplarea, întâlnirea cu bruta, i-a deschis o rană de ură împotriva oricărui străin de parte bărbătească şi prin aceasta simţea că se îndepărtează de Dumnezeu cu fiecare zi ce trece. Acum câteva zile a mers la un pustnic să ceară un sfat. Ştia de la unele femei că poate lepăda sămânţa străină din pântecele ei consumând anumite ceaiuri din buruieni otrăvite, dar nu pentru aceasta a fost la el, ci pentru că şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, şi din această cauză gândul o îndemna la sinucidere. Fără să afle nimeni se dusese la preotul bătrân al satului, Coman Vasilescu.
- Copila mea, nu suporţi ocara lumii din prea mare orgoliu. Fericirea şi durerea sunt două surori vitrege care trăiesc sub acelaşi acoperiş, ţi se pare normal să se urască de moarte? Dacă nu, de ce laşi ca cea de a doua să te stăpânească şi să-ţi împuie capul cu tot felul de lucruri mărunte, cum spuneai că fac femeile din jurul tău? Durerea pe care ţi-a pricinuit-o nelegiuitul acela, poate avea şi parte ei de sfinţenie dacă îţi întorci faţa spre fiinţa străină ce s-a zămislitîn tine arătându-i toată dragostea. Adică, Dumnezeu ţi-a dat să trăieşti toată viaţa alături de duşmanul tău, de cel care e în pântecele tău, depinde acum cât de multî! iubeşti sau îl urăşti. Adică, el este spre ridicarea sau spre căderea ta. Nu face din durerea ta rău unei alte fiinţe care cu voia lui Dumnezeu a vrut să înlocuiască pe acei care mor în acest război nedrept venit peste noi. Oare crezi tu că numai cei ce sunt pe front trebuie să sufere? Nu. Fiecare dintre noi suferim în felul nostru şi dacă toate jertfele la un loc vor fi bine primite de Dumnezeu, atunci, îşi va întoarce faţa spre noi,
Suferinţa suportată cu resemnare e o insultă adusă morţii prin nesocotirea ei.

(fragment dintr-un roman in curs de apariţie )