AMINTIRI din Veacul trecut


A fi copil este ceI mai minunat lucru (I)


Pentru fiecare om începutul vieţii sale este începutul amintirilor sale. Trecutul nostru este constituit din amintiri aşa cum viitorul se apropie de noi prin puterea dorinţelor, proiectelor ce ne animă. Ne dorim ceva foarte tare, cum,de exemplu; un condamnat numără zilele până la data eliberării sale, facem salturi peste timp cu imaginaţia spre atingerea ţelului dorit. Trecutul nostru este viaţa noastră, tot ce avem mai bun, viitorul este totuşi o incertitudine. La vârsta adolescenţei dorim să ne apropiem viitorul, când suntem întrebaţi de vârstă mai punem câţiva ani, iar după 40 încercăm să îndepărtăm viitorul nespunându-ne vârsta reală căci ştim că viitorul aduce şi sfirşitul. Dar să nu vorbim despre sfârşit acum la început când vreau să-mi conturez amintirile ce vor depăna povestea vieţii mele.... Pe malul iazului Transilvănean lângă comuna Oarda de jos umbrele serii de aramă se lasă în zgomotul păsărilor din stufăriş şi al peştilor ce fac salturi din apă în urmărirea insectelor. În dreapta, mama radiază în alb ca o zână pe malul lacului ce domină universul, în stânga tatăl meu autoritarîn uniforma sa de colonel de jandarmi, caută să pătrundă cu undiţa sa în adâncul apelor momind peştii cu viermi ce îi agaţă cu dexteritate în cârligul sculei de pescuit. Pentru mine totul este interesant mă uitîn găleata cu apă unde exemplarele pescuite colcăie nervos în închisoarea lor.
Observ cum tata trage brusc undiţa din apă, pe deasupra mea zboară un animal necunoscut în vârful undiţei dirijate cu intenţii vădite dreptîn poala mamei care cu un ţipăt se retrage, îndepărtând cu mâinile respingătorul animal. Era o broască verzuie care din curiozitate sau foame înghiţise momeala undiţei. Râsete colorate îmi calmează frica ce mă cuprinsese la vederea lipicioasei făpturi ce eliberată din undiţă de către tata, a dispărutîn câteva salturi în apa lacului. Prima amintire din viaţa mea, această "Seară la pescuit cu familia" este totodată ultima amintire despre tatăl meu.
Era în August 1944 şi ne aflam acolo în comuna Oarda de jos refugiaţi de înaintarea trupelor sovietice în Basarabia şi mai apoi în Moldova. La Oarda de jos, sat în Transilvania fusesem încartiruiţi în casa unui ţăran cu multe animale şi un tractor Buldog, unde ne mergea foarte bine, dartreptat am început să simt o tensiune ce se amplifica în atmosfera patriarhală a familiei. Tatăl meu conducea o echipa de luptă împotriva terorismului în cadrul jandarmeriei încă din Bucovina la Cernăuţi, unde şi-a desăvârşit studiile. Lupta împotriva teroriştilor instruiţi şi trimişi de Stalin pentru a impune şi altor ţări comunismul, era plină de pericole ceea ce mai târziu s-a şi adeverit în mod tragic şi pentru familia mea cât şi pe plan naţional. Linia frontului dela laşi se rupsese şi a urmat actul dela 23 August 1944 când regele Mihai von Hohenzollem a ordonat trupelor române să întoarcă armele contra aliaţilor german de până atunci şi să lupte deci alături de trupele sovietice. Acest lucru nu- I putea accepta tatăl meu, să lupte alături de bolşevici şi mai ales că el se ştia pe lista neagră a NKVD-lui sovietic. Mama şi tata purtau discuţii cruciale, udate cu lacrimi, în ce direcţie să ne refugiem, mai ales că până atunci deja ne refugiasem de două ori. în 1940 din Bucovina şi mai apoi în 1944 din laşi fără a ne găsi liniştea. Dar linişte nu poate exista în război, ne explica tata şi" a respira înseamnă a acţiona", deci trebuie să ne mişcăm. Să ajungem în Franţa era absolut imposibil prin două fronturi. Despre rudele mamei, născută Guma, care se aflau mai în mare parte în Basarabia la Găuzeni, în mică parte la Linz- Austria, nu aveam nici o veste, aşa că mama şi cu mine ne-am îndreptat spre Bucureşti la naşii mei (Teodorescu) iar tatăl meu urma să se retragă împreună cu trupele germane cu care avea afinităţi şi îi aprecia pentru lupta contra bolşevismului. Atunci eu eram prea mic, dar mama a avut grijă să îmi vorbească mai târziu despre diferenţa dintre diviziile de soldaţi Germani care au fost încartiruite în 1940 în România (cu scopul atacării în lunie 1941 a URSS), şi diviziile de soldaţi prădalnici sovietici, ocupanţii ce au adus molima bolşevică, cu specificul lor: violuri, furturi, tâlhării sau crime. Mai târziu în Austria am primit alte informaţii (în directă legătură cu cazul), cum că soldaţii Germani se cereau să facă parte din trupele locate în România, de unde puteau trimite pachete cu alimente familiilor din Germania, unde erau raţionalizate pe cartele, lozinca lui Hitlerfiind: Tunuri în loc de unt !. Acea Românie era aşa de îmbelşugată încât nu existau cartele, viaţa era liberă şi fără restricţii. După venirea comuniştilor, au apărut şi cartelele pentru orice. Alimentele raţionalizate pe cap de locuitor, îmbrăcămintea, încălţămintea. Trebuia să acumulezi puncte ca să poţi cumpăra haine, la valoarea obiectului fiind afişat preţul în lei şi numărul de puncte, pentru a-l putea obţine.
...În trenul de Bucureşti era aşa de multă lume ca unii călătoreau pe acoperiş. La un moment dat trenul a fost oprit şi controlat de trupe sovietice. A urmat o " împuţinare" a bagajelor unor călători care aveau "prea mult", cei care aveau ceasuri de mână, aveau să cunoască afinitatea soldaţilorsovietici către aceste obiecte. Gara Bucureşti - Nord era plină de oameni în special soldaţi care veneau de pe un front şi plecau spre altul.
Ne-am strecurat prin labirintul celor care dormeau pe jos, către ieşirea care purta încă proaspăta amprentă a bombardamentelor. Micul Paris cum era denumit în acea vreme se desfăşura din goana taxiului, cu atractive linii arhitectonice printre verdele copacilor. Statui istorice, fântâni arteziene, cinematografe cu reclame luminoase şi pretutindeni pe trotuare lume multă, veselă, domni şi doamne elegant îmbrăcaţi, restaurante cu mese până pe trotuare. Eram total copleşit de imensitate şi culoare de suflul plin de viaţă al acestui Paradis. La întrebarea mea mama m-a deziluzionat spunându-mi că vom rămâne în Bucureşti numai temporar, drumul nostru fiind mai departe către Austria sau Franţa, după cum va reuşi tata să se stabilească şi să ne scrie, respectiv să ne scoată de sub ocupaţia bolşevică. Aceasta oprire "temporară" avea să dureze aproape 39 de ani pentru mine, iar pentru mama până la sfârşitul vieţii ei în 1978, căci noi nu am mai primit nici o veste dela tatăl meu.
Mă priveşte din fotografie cu ochii lui de vultur şi am în memorie încă cuvintele scrise de el pe dosul acestei amintiri când mi-a dăruit-o la despărţire în Aug. 1944. "England expects this day that every man shall do his duty" (Anglia aşteaptă astăzi ca fiecare om să-şi facă datoria), cuvinte spuse de amiralul Nelson înainte de bătălia dela Trafalgar. Port în mine acest mesaj lăsat de eroul meu (împuşcat de către comunişti) mesaj ce trebuie de fapt să existe în fiecare patriot, căci nu poate supravieţui o ţară fără patrioţi. Patria şi naţia sunt indisolubil legate una de cealaltă. Naţionalismul este iubirea de naţie aşa cum patriotismul este iubirea de patrie. Naţionalismul nu trebuie interpretat agresiv, huliganic, negativ din toate punctele de vedere, precum cel practicat de sovieticii lui Stalin, ci "naţionalism bazat pe ridicarea elementului naţiunei a elementului popor" (spuse chiar de omul lor, Lucreţiu Pătrăşcanu-1947).
Prima escală în Bucureşti am făcut-o la naşii noştri, care şi ei se refugiaseră din laşi la Bucureşti, într-un apartament pe calea Şerban Vodă nr. 204. Naşul, sau Nanu cum îi spuneam era ceva mai în vârstă, deja pensionar, fusese judecător la laşi, un tip Malt, impozant, fără vicii, furnizor permanent de educaţie, în stilul mens sana in corpore sano. Îmi amintesc de o scenă povestită: îl opreşte un trecător mai modest..." Aveţi un foc ?"... " Tinere, îţi dau un sfat folositor sănătăţii tale, las-o, dar dacă vrei să mănânci c...t, cumpărăţi lingură"...fără comentarii. Radicalismul în educaţie era tipic unui judecător, şi cu mine era adesea neîngăduitor.
Bucureştiul anului 1946 era cuprins de atmosfera marilorschimbări sociale şi politice. Pentru mama mea nu a fost uşor să deschidă în Bucureşti o casă de mode mai ales că zvonurile se amplificau cum că proprietăţile particulare vor fi expropriate, în calea Şerban Vodă 202 a funcţionat această casă de mode până în 1949 când inspecţia financiară nu a mai prelungit autorizaţia de funcţionare, iar mama a fost obligată să lucreze la atelierele APACA.
Pentru mine începerea şcolii elementare la şcoala nr. 24, în Sept. 1947 nu era un lucru prea nou căci începusem deja de la vârsta de 5 ani a citi partial şi în germană şi franceză. Darîn anul 1947 şcoala avea să devină foarte importantă prin faptul că datorită secetei şi foametei ce a însoţit-o, la şcoală primeam de mâncare din ajutorul American: kush¬kush (fulgi de cereale), mămăliga cu marmeladă sau untură de peşte. De atunci mi-a rămas în memorie America," o lard unde se găseşte mâncare din belşug încât ne trimite şi nouă, gratis.
(va urma)