LITERATURA PENTRU COPII


PRINŢESA MOFTUROASĂ*


Era odată un împărat, pe nume Verde Împărat. Trăia cu împărăteasa lui, într-un palat cu totul şi cu totul din nestemate, aflatîn împărătia de Smarald. Împăratul avea o fată, frumoasă... dar... atât de leneşă, că nu făcea nimic cat era ziulica de ingă. Avea fata zece slujitoare care-i îndeplineau orice dorintă, alergau s-o spele, s-o îmbrace, să o gătească, ca să fie multumită.
- Aduceti apă! a bătut printesa din palme. Acum se termină dimineata şi nici măcar nu m-ati spălat!
- Aici e apa, printesă, a spus slujnica, aplecându-se până la pământ.
- la dă să o văd! Hm! Ce apă e asta, pute! Aruncă tot şi adu alta care să miroasă a trandafiri. Toantă ce eşti! Haide, haide, haide, mişcă-te mai repede, că am îmbătrânit aici!
- Imediat stăpână, spuse slujitoarea.
- lar voi, ce stati să vă uitati? Scoateti rochiile din dulap, câte una din fiecare culoare, ca să hotărăsc cu care mă îmbrac azi.
Slujitoarele alergară şi aduseră rochiile. Şi aceasta începu să le îmbrace pe rand, dar... ce să vezi, rochia albă nu vine bine, cea albastră nu e destul de albastră, cea verde nu stă bine la spate iar cea roşie nu stă bine în fată, uite aşa, printesa a stat ore în şir la îmbrăcat, până când a găsit o rochie care să-i fie pe plac.
Între timp, o slujitoare îi lustruia unghiutele, alta îi pieptăna părul cu peria, de o sută de ori, până când strălucea precum soarele, alta Ti ştergea pantofiorii de aur.
- Nu vreau pantofii de aur cu funde de argint! Bătea din picior printesa. Lustruieşte-i pe cei cu smaralde, pe ei vreau să-i încalt! Ah! Uite o pată! Lustruieşte-i încă o dată, nimic nu ştii să faci cum trebuie, slugă neroadă ce eşti!
- Imediat, stăpână, răspundea biata slujitoare.
Toate fetele roiau în jurul ei muncind de sărea apa de pe ele.
In sfârşit, îmbrăcată într-o frumoasă rochie argintie, încăltată cu pantofi strălucitori şi cu părul lucind ca aurul de pieptănat ce era, printesa mofturoasă coborî să mănânce de prânz cu împăratul şi împărăteasa, lăsându-şi în urmă camera plină de lucruri împrăştiate, de parcă fusese război, nu alta...
- Bine ai venit, prea frumoasa mea, o întâmpină împărăteasa. Cum ai dormit azi noapte şi cum ti-a fost dimineata?
- Oh, mamă! Perna a fost prea moale şi patul a fost prea tare. Am auzit cum cântă greierii afară, tfrrr, tîrr... şi m-au deranjat grozav din somn, iar toantele de slujitoare au pierdut o groază de timp până să mă îmbrace.
- Eeei, draga tatei, spuse împăratul, nu te mai supăra, de acum ai să dormi mai bine, pentru că plecăm într¬o călătorie de cum terminăm de mâncat.
-Adevărat, tată? Unde mergem?
- In tam împăratului Roşu, care dă un mare bal în cinstea căsătoriei fiicei sale. Suntem invitati la palatul lor, unde petrecerea va tine trei zile şi trei nopti.
- Of, atunci trebuie să mă pregătesc imediat! Vai, ce bine-mi pare!
Şi iute ca o furtună, printesa alergă în camera ei printre bietele slujitoare, care abia ce puseseră totul la loc. Rănd pe rand, rochii şi podoabe zburau din dulapuri în lăzi. Slujitoarele le încărcau în cufere mari şi grele, de trebuiau doi oameni să le care în cealaltă parte a odăii. Şi printesa nu se potoli până când nu încărcă toate lucrurile pe care le voia, adică... tot, tot.
Împăratul şi împărăteasa se urcaseră de mult în trăsura lor trasă de doi cai, aşteptând pe printesă, care veni singură, fără însotitoare. Era foarte supărată pe slujnicele ei, că doar din cauza lor întârziase, nu?
- Putem pleca! strigară oamenii împăratului din prima trăsură ce deschidea drumul. După ei, plecă trăsura cu împăratul şi împărăteasa, apoi, la urmă, cea cu printesa mofturoasă, deja obosită de agitatia acelei zile.
In palat nu mai rămăseseră decât slujitoarele, care nu mai puteau de bucurie că vor sta liniştite şi se vor odihni câteva zile, până ce se va reîntoarce printesa cu mofturile ei cu tot.
Dar fetele împărăteşti erau deja departe, iar printesa adormise, aşezată pe pernele moi. Şirul de trăsuri merse zi ingă până spre seară şi trecu prin mijlocul unei păduri, când, deodată, lada trăsurii printesei se rupse de fată. Rămase în urmă cu tot cu ea, mergând din ce în ce mai încet, până ... se opri de tot.
In timpul acesta, vizitiul a mers mai departe pe capra trăsurii şi mânînd caii, se îndepărtase, fără să ştie că a pierdut printesa în pădure.
După un timp, aceasta se trezi din somn şi văzu că stătea pe loc.
- Hei, de ce ne-am oprit? Nu auzi, vizitiule, de ce ne-am oprit? strigă ea văzând că nu răspunde nimeni.
Stătu să asculte, dar nu se auzea nimic.
- Deschide uşa, vizitiu tont ce eşti! Am să te pedepsesc!
lar nimic, nimeni nu venea să o ajute. Atunci printesa, supărată foc, se hotărî să-şi deschidă singură uşa şi coborând din trăsură, văzu că era singură în mijlocul pădurii. -Aoleu, asta nu-i a bună! Unde or fi trăsurile celelalte? Unde-i tata şi mama?
Printesa începu să alerge de colo, colo şi să strige, poate o va auzi cineva. Dar nu era nici urmă de împărat şi de împărăteasă. Aceştia nu ştiau că printesa cea leneşă se pierduse în pădure şi merseseră pe calea lor, aşa că erau hăt, departe.
- Na, că am rămas singură, spuse printesa. Alergă în toate directiile, dar de jur împrejurul ei nu erau decât copaci, multi, multi copaci.
Începură să o doară picioarele încăltate în pantofi frumoşi, dar care nu erau buni pentru mers prin pădure şi văzu rochita, agătată în crengi şi buruieni, ruptă toată...
- Hei, mă aude cineva? Ajutoooor! Ce mă fac?
A strigat mult şi bine, până a răguşit. Unde mai pui că începuse să se lase şi seara, iar printesei i se făcu deodată frică. Parcă pădurea era plină de ochi care o priveau de peste tot, din crengile care foşneau. Şi chiar erau nişte ochi marl care o priveau din copacul de deasupra ei. Era o bufnită.
- Vai, ce m-ai speriat! Tu cine mai eşti, urâto? întrebă printesa.
- Eu sunt bufnită şi nu sunt urâtă! Aşa să ştii!
- Ce să-ti spun, am văzut eu păsări frumoase, nu urâte ca tine! spuse printesa.
- Aşa deci! Dacă mai râzi de mine am să stau să mă uit cum cauti drumul, fără să te ajut! se supără bufnita. Sunt o pasăre de noapte frumoasă, cu aripi marl şi gheare puternice, iar ochii mei sunt portocalii şi strălucitori.
- Aha... adică ştii cum să ies din pădure? Spune repede, eu sunt printesă !
- Hopa, hopa, că prea te grăbeşti! Ce dacă eşti printesă? Pe mine mă întrebi? Ce să ştie o urâtă? întrebă pasărea râzînd. Hai spune, ce vrei să ştii?
- Vreau să-mi spui cum să ajung înapoi la palatul tatălui meu, Verde împărat.
- Ei, asta nu ştiu, spuse bufnita. Dar ştiu drumul spre o casă unde poti dormi în sigurantă, la adăpost de fiarele pădurii.
- Du-mă acolo imediat! spuse printesa bătând din picior.
- la uite la ea ce politicoasă e! Nu ai spus te rog frumos şi nici nu te-ai prezentat, zise bufnita.
- Sunt printesa Mara din împărătia de Smarald.
- Da, printesa mofturoaselor! a răspuns bufnita. Hai să mergem, că nu mai termin cu tine şi se face noapte.
Plecară, bufnita zburând înainte, printesa mergând pe cărare, prin pădurea deasă.
- Oooof, of, săracele picioarele mele, se văită printesa, sunt pline de băşici. Mai avem mult de mers?
- Imediat ajungem, printesă. Mai bine scoate pantofii şi mergi descultă!
-Auuu! E mai rău fără pantofi, m-am întepatîn spini, plânse fata.
- Hai că am ajuns, i se făcu milă bufnitei. Uite casa bătrânilor. Bate la uşă şi spune bună seara. Bună searaaaaaa! De oboseală şi de supărare, printesa nici nu mai vedea în fata ochilor, dar tot observă la ce casă mică şi amărâtă o adusese bufnita.
Bătu la uşă şi iar bătu. Într-un târziu, înăuntru se aprinse o lumânare, apoi uşa se deschise scârţâind şi apăru un moşnegut mic de statură, cu barba albă, care o privi blănd.
- Cine e la uşa mea? Oare mai dorm şi visez? De unde ai apărut, fată frumoasă?
- M-am pierdut de părintii mei în pădure, spuse ea intrând în casă, uitând să spună bună seara şi să multumească bufnitei pentru ajutor.
- Uf, mi-am răcit gura de pomană cu fata asta... a oftat bufnita.
in casă aştepta o băbută slabă, cu fata curată şi bună. Amândoi bătrânii erau îmbracati sărăcăcios, dar curat şi se uitau tare mirati la hainele strălucitoare ale printesei. Ea le povesti cum ajunsese la casa lor, iar ei ascultau clătinând din cap unul spre celălalt cu mirare mare.
- Ai auzit băbuto?
- Am auzit moşnege, nu-mi cred urechilor aşa întâmplare, răspunse băbuta privindu-I cu ochii marl.
- Eu zic să stai la noi până te-o găsi tatăl matale, împăratul, spuse gânditor moşul. Să nu te piezi prin lume, draga moşului.
- Ba eu mă gândeam să găsesc drumul şi să mă duc acasă cat mai repede. Voi nu ştiti unde trăiesc părintii mei, Verde Împărat şi împărăteasa lui? întrebă printesa mofturoasă Mara.
- Apoi, să ne ierti, spuse bătrînul, de când suntem pe lumea asta, ceI mai departe am mers până la cetatea vecină. Aici, la noi, auzim de împărati doar din poveşti.
- Atunci haideti să mergem în cetate şi să cercetăm, poate alti oameni cunosc palatul lui Verde Împărat şi ne vor îndruma încolo.
- Eheee, uşor de spus, printesă, dar mai greu de făcut. Până la cetate e cale lungă. Trebuie să las toate în bună stare pentru cât voi lipsi, iar asta durează câteva zile, spuse moşneagul zâmbind de nerăbdarea fetei.
Printesa Mara se aşeză obosită pe un scăunel.
- Hai să te speli şi să mănânci ceva, fata mea, spuse baba, care pregătise apă caldă. Printesa se spălă repede în timp ce baba puse de mâncare pe un ştergar curat, o bucată de mămăligă rece şi un blid mare de zeamă caldă.
Mara era moartă de foame după atâta umblat. De foame ce-i era, nu mai băgă de seamă că nu are lingură, sau cine ştie ce mese aranjate. Muşcă cu poftă din mămăligă şi bău zeama direct din blid, până se sătură.
O duseră alături, într-o camera mică, cu pat curat, ca să se odihnească.
- Babo, nu e lucru curat cu fata asta, spuse moşul care se băgase sub pătură, dar nu avea somn. Cred că e de neam mare, după cum arată la fată şi veşmintele pe care le poartă. Eu o cred pe cuvânt.
-Aşa e moşule, ai dreptate, matale ai mereu dreptate, răspunse baba.
- Hai s-o ajutăm, babo, a continuat moşul, altfel, nevinovată cum e, ar putea ajunge pe mâna tâlharilor. Pare crescută în altă lume.
- Aşa e moşule, matale ştii tot. S-o ajutăm...
- Babo, ai văzut ce picioare rănite de mers are fata? Te ocupi de rănile ei?
- Imediat, o ajut cum oi şti mai bine chiar acum, zâmbi baba.
Baba aduse un borcănel în care avea o alifie de leac, făcută din buruieni numai de ea ştiute. Apoi intră în camera fetei adormite şi îi unse uşor picioarele rănite. Înveli fata şi se duse la culcare.
A doua zi de diminetă, printesa se trezi din somn şi uitând unde se află, bătu din palme ca să vină slujitoarele. Dar uitându-se în jur, văzu căsuta sărăcăcioasă şi îşi aduse aminte de toată pătania ei.
Odaia în care dormise era foarte mică şi nu avea decât un pat de lemn şi un scăunel. in sobă ardea încet focul şi razele lui se vedeau jucându-se pe pereti. Pe sobă găsi apă caldă. Fără să mai cheme slujitoarele, se spălă, se pieptănă şi ieşi afară să-i caute pe moşnegi. Găsi doar pe babă, într-un şopron de lângă casă. Aşezată pe un scăunel, mulgea încet o capră. Avea lângă ea un ulcior cu lapte proaspăt muls, care mirosea frumos.
- Bună dimineata, fata mea, spuse baba zâmbind. Cum ai dormit?
- Bună dimineata, mătuşă, am dormit bine, răspunse printesa Mara şi îşi aduse aminte câte mofturi făcea mai înainte, la palat.
- Deci aşa se face laptele, se miră printesa cu ochii la capră.
- Capra îI face. Eu doar o mulg, spuse baba. Hai să te încalti cu ceva mai potrivit. De dimineată, moşul şi-a croit o pereche de opinci din piele de ied, numai bune de mers prin pădure.
- Nu ştiu ce sunt acelea, mătuşă, răspunse printesa. Azi va fi greu să încalt ceva. Dar privind înspre picioare, văzu cu mirare că toate rănile trecuseră.
Primi nişte încăltări tare urfte, nişte bucăti simple de piele legate cu şireturi tot din piele, pe care le încăltă şi simti că stăteau bine strânse pe picior. Când văzu că mergea foarte uşor cu ele, se hotărî să-i asculte pe moşnegi şi să facă aşa cum o sfătuiesc ei. Aduse pantofiorii bătuti cu smaralde, apoi scoase colierul de la găt, cerceii de perle din ureche şi inelele cu nestemate de pe degete, să vadă ce ar putea face cu dânsele.
- Eu m-am gândit bine, mătuşă. E clar că nu pot umbla aşa gătită prin pădure. Rochia se agată prin crengi, podoabele mai mult mă încurcă. Cum s-ar uita la mine oamenii cu care m-aş întâlni?
- Fata mea, a zis baba, eu am în ladă o rochie veche, dar bună şi curată. Ti-o dăruiesc din toata inima. Doar că nu e cine ştie ce, e o rochită simplă, fără podoabe şi panglicute.
- E foarte bună mătuşă. Să ştii mata că eu din cauza mofturilor şi a lenii m-am pierdut de părintii mei, spuse printesa. Dacă nu eram aşa de sucită, luam slujnicele cu mine şi vedea vreuna că s-a rupt trăsura în drum. De azi înainte, gata cu mofturile şi gata cu lenea! Ele m-au pierdut, hărnicia o să mă scape!

(*fragment)