POETI DUNÃRENI


OLIMPIU VLADIMIROV
- Tulcea -

CERUL
Cerul se îmbată-n april
Cu muguri de vată;
N-am iubit nicio fată…
Toamnele ard. Culorile ţipă.
Cerul zace în dulce ispită;
Iubesc de o clipă!

STARE
De la răspunsurile săpate
în marmura monumentelor
şi rostogolirea luminii
viscolită de întrebări,
întorc, febril, paginile
până nu mai simt
frigul dintre cuvinte

SUNETELE
Sunetele mă înconjoară cu emoţie,
se strâng în cuibul urechilor,
locuiesc toate clipele fără somn,
îşi cresc cu bucurie ispitele
risipite generos într-o beţie sonoră
Mă înminunez că pot ţine ritmul,
unor lacrimi roditoare
lângă adieri de sunete

PESTE LINIŞTI
Sunt goale tarabele toate
şi-un murmur stins
cutreieră ceru-n sincope
S-a cumpărat, s-a vândut, s-a tocmit
gramul metalelor preţioase;
Rămase-n stocuri, versuri stupide,
mai tulbură ochii bolnavi de iluzii
Ore rebele învolbură fără motive
bârfe înflorite şi false alarme;
Peste linişti ciudate mă fac auzit
deasupra unui alt răsărit.

UN VAL
Un val de griji
ne-aruncă marea la picioare,
cu atâtea întrebări în lumina
roasă de vorbe frumoase,
că uiţi cum se unduieşte neputinţa
peste creştet de anotimp.

PĂSĂRILE
Păsările care cântă
nu zboară
cu ochii în pământ

BALANŢĂ
O votcă şi-o noapte pe-un taler;
În balans
strigătul unui poem într-un vers.

GRIJĂ
O aripă desfăcută –
palma mea caută cerul sânilor tăi
să-i apere.

MOMENT
Îţi lăcrimează sânii,
însinguraţi şi bolnavi după mângâieri,
în fiecare seară ce laudă stelele
şi adulmecă iubiri cuibărite-n noroc
Dospite aşteptări şi depărtări
strâng tăcerea lângă margini de uimiri
după patimi arse peste zări.
Îşi lăcrimează sânii…
Sub cerul lor respiraţia mea se opreşte
ca-n faţa unei icoane.

PROVOCARE
Puteai să fii o stea în somn
semn că înserarea a căzut pe ape;
Poate corabia imaginară dintr-o mare
fără contur, uitată peste zare.
Mi-ai desenat pe braţe
sirene adormite sau uşor rănite
unele trezite de sângele meu cald
într-un fals elan trecut în amăgire.
Mi-ai numărat prin vene şi artere
ancore îngenunchiate în tăcere,
vântul iscând un murmur de furtună
lângă sărutul apăsat, strivit pe gură.
Mă păstrezi între maluri şi cer
să-ţi fiu plutirea şi seninul
ce-mi poartă pe un val destinul
rămas străin la orice provocare.

ÎNDEMN
„Fă Binele şi dă-l apoi pe apă…”
Îndemnu-i clar. Porunca înţeleaptă.
De Rău nu întreabă nimeni? Amăgirea
stă doar la pândă fără ostenire
Plătesc mereu îndemnul si porunca,
cuvintele viclene plecate în derivă,
vând nimicuri şi nimeni nu-i de vină
visele-şi cresc poveri din minciună
Încrâncenat, mă simt pierdut spre adâncuri
şi-un Bine cât de mic ridic în slavă;
M-adun cu greu. Încerc miracolul că sunt
legat de o speranţă încă trează.

IFOSE
Nu vă vine să credeţi
cu câte ifose de-o naivitate voită
îmi plimb poemele prin librării,
apar la posturi TV,
dau interviuri la ziare provinciale,
citind şi recitind şi recitând,
ca o flaşnetă defectă
Voci binevoitoare constată ironic
cum a înnebunit „bătrânul”,
în loc să-şi pregătească
tămâia şi fumul
el se dă în spectacol
fără să-i pese de lume…
Să te înfrunţi cu tine însuţi
e mai rău decât
o confruntare cu moartea.

AICI
amintirii lui Panait Cerna
Au ameţit luceferi înfiorând înalturi
de când te soarbe-n lume veşnicia,
prin lungi oglinzi de primăveri nebune
unde doare seva ce n-ajunge-n muguri
E limpede apa, e înţeleaptă piatra,
peste nelinişti din cupe solare
aducând arderi curate şi patimi
versurile încă necuprinse în zodii
Cer şi pământ cutreierat cu zboruri
risipa unei vârste eterne repetând
numele tău cu freamăt de salcâm,
lângă cuarţul visător al Hercinicilor.