CRONICA LITERARĂ


Planetă liberă şi sumbră sau „O, ţară tristă, plină de umor!"

Scriu despre Coriolan Păunescu, dar gândul mă duce aiurea. Ti citesc ultimul volum (ultimul!?), Planetă liberă şi sumbră, iar impresia dominatoare e că seamănă cu primul (de demult). E înalt, fiindcă înalt e gândul devenit gândire, însotirea aceasta devenind umbra lui Coriolan Păunescu; şi cum „nimenea nu poate sări peste umbra lui...", pe lângă „Malt" a rămas şi constant.
Poezia lui Coriolan Păunescu, de vreo patru decenii încoace, e un imens context national, din care orice ai scoate rămâne natural şi proaspăt, păstrând seva rădăcinii şi zbaterea zborului spre înăltime. Poetul e acelaşi, pentru că el doar aparent a avut nevoie de creştere, el era matur din capăt, ca Făt-Frumos...
Planetă liberă şi sumbră e o carte de cugetător, de o cerebralitate calmă, dar de aceea profundă, în care finalurile poemelor sunt când sentinţe, când filipice, cu o mare grijă pentru dozarea argumentelor în drumul către adevărul uman. „Şi cu mine vei trece¬n grave şi ample destine/ înţelegând că vom fi fiinţe in eter pierdute,/robi ce-n spinare vom purta grumaze străine/ pe umeri urcate prin semne şi ziceri oculte" („Spre mine să vii", pg. 30) sau: „O, Elli, Elli lama sabahtani? limpede spune/ glasul cel tânăr, pururi urmat de priveghere,/ iar Cerul detună şi trupul cel cosmic spune,/ împlinind Voia in umană şi întreită durere"(„lncompletul peisaj", pg.28).
De-a lungul carierei sale poetice, Coriolan Păunescu şi-a arătat nereţinut obsesia, necoşmarescă însă, pentru ţăran. Mai în toată opera sa — poezie şi, mai cu folos parcă, în proză — ţăranul este axa în jurul căreia se urzesc toate măreţiile lumii. „Dintr-odată am văzut un ţăran/ între două veacuri antagonice/ luând două pietre tari,/ pe care le-a/ transformat cu mâinile sale, mari,/în pietre de moară, rotunde şi tari,/ precum acela cu destinul,/ cu forţele pietrei, cu rigoarea gândului,/până ce totul devenise rotund/ ca o roată ce se rostogolea înainte-i./Am ştiut, atunci, că ispita grâului/ nu-şi va lua niciodată revanşa // totul fiind încrustat pe trupul luminii" („Renuntând la revanşă", din vol. „lncompatibila noapte", 2013, pg.45). Sau: „— Tată, îi spuse, nu te mai las singur. Te iau cu mine, la oraş. Copiii ar fi fericiţi, iar Irina te iubeşte la fel de mult. 0 ştii doar... şi tu.
Bătrânul întoarse ochii spre fiul său. I se uită drept in priviri, iar buzele i se mişcau neputincioase. in luminiţele ochilor frisk Constantin citi teamă şi hotărâre in acelaşi timp. Îl văzu cum îşi clatină capul uşor. Capul lui de zăpadă.
— Nu merg acolo, auzi stins in cele din urmă. Nu pot. Acolo, unde v-aţi mutat voi, ea nu ar şti niciodată să vină. Niciodată... Ea aici o să mă caute... mereu. Şi cat ar fi de deznădăjduită să nu mă găsească!" (Povestirea „Grigore" din vol. „Taifas la Şapteape", 2006, pg.33-45).
Aşa că, de la-nceputurile sale şi până la volumul de-acum, saltul îl menţionez doar ca semnificaţie de dureroasă cerebralitate a poetului, fiindcă harul, păstrându-se, îşi menţine forţa mai dintotdeauna cunoscută. Nu rămân, în consecinţă, nedumerit că descopăr încântat dragostea lui oarbă pentru rădăcinile care, când şi când, din pricini intuibile şi inutil de discutat, îşi mai schimbă... menirea. E dramatică, în tragismul ei, poema Sub litera acelui V, pe care trebuie să v-o... citesc în întregime, ea fiind, după credinţa mea, portdrapelul întregului volum. „laca, ţăranii ne tot pleacă din sat / ei nu vor crucea să-şi mai poarte/ parcă li-i frică de o nouă moarte/ chiar de nu o spun prea răspicat.// Şi totuşi, se sting pe unde-apucă// de parcă ar fi in vii lupte cu iadul/ simţind că cineva ridică standardul/ prin universul dintr-o ţară uitucă.// Ţăranii ştiu că-i strigă nu destinul,// ci necurmatele ademeniri in lume/ ivite turbulente fără de renume/ ce-i ametesc cum toamna face vinul/ Copiii lor şi-i lasă-n casele uitate,// şi-n mâinile unorbătrâni himerici/pe care îi cred ambiţioşi şi stenici/ ca să-i înveţe tainic iubirile curate.// Sub litera acelui V nespus de mare//mirajul ii atrage ferm şi-apocaliptic/ ca să extragă din preaînaltul triptic/ chemări din vechea lor însingurare" (pg.67-68).
Pentru grăbiţi sau superficiali, dialectica poetului, conjugată cu crezul său despre ţăran şi sat, ar putea părea modificată, când, de fapt, statornicia lui e neştirbită, el doar constatând şi admitând schimbările de fond în structura şi fondul contemporaneităţii, toate impunând şi o adaptabilitate în raport cu avatarurile în marş. E liberă planeta, dar e sumbră planeta! ,,Vai, antica comedie incă se mai joacă//cu intârziaţi aezi prin timpul revolut/când triste plâng fântânile şi seacă/ucise de insetarea prin care au trecut// (...) // Mister sau comedie e in cercul innoirii// iar not in calea vremii etemizaţi actori,/ acei ce trecem mândri prin vămile iubirii/ către planeta celorce vorsurâde-n zori"(„Planetă liberă şi sumbră", pg.25-26). Se vede că optimismul lui Coriolan Păunescu e proaspăt, speranţa fiindu-i călăuza. Astea, cred, îndreptătesc şi susţin armonia savuroasă a versurilor (nu numai de aici), în care întrebările, ca nişte trasoare pe firmamentul nopţii, sunt urmate de captivante răspunsuri, licăritoare artificii, aşteptate de mentalul colectiv.
Discrepanta cu tentă oximoronică dintre „planeta liberă" şi „planeta sumbră” e expresia unei temeri, puţin teatralizată prin exagerare conştientă, asupra căreia Poetul nu insistă, dar tine atentia trează. De ce? fiindcă nu-i plac derapajele când vine vorba despre Ţară (a mea şi a noastră), dar nici nu acceptă jumătăţile de măsură. „Eu nu-ţi spun să mai treci pe la mine,/ sunt astăzi o persoană posacă şi rece/ Şi nici să iţi mângâi obrajii nu-mi vine// când iubirea de ţară-i somată să plece.// (...) // Lacomi de când se ştiu in lumea străveche/ ne-au scos la mezat prin ciudate desfrâuri/ şi jucăm chiar dacă fats ne cântă in ureche// furându-ne până şi limpedea apă din râuri" („lubirea-i somată să piece”, pg.85-86).
Coriolan Păunescu este Poetul care-şi vede calm de treabă, fortând doar timpul, fiindcă destinul n-are vreme de aşteptat. Lipsit de monotonie în tot ce scrie, făurind versuri vioaie şi proaspete, e scriitorul pe care eu îl cred aşa cum singur se definea, încă în 2008, în poezia Eu sunt (volumul „Liber la iubire şi vis") din care vă amintesc o secvenţă: „Eu sunt un exilat etern in poezie/ intr--un amurg de astre şi planete/ unul ce umblă cu tălpile pe cuie/ şi se ascunde ziva in portrete". Un poet mereu de descifrat...
11 iunie 2017
Bârlad
Centrul EMINESCU/Bârlad