TINERI POETI DUNÃRENI


ANA ŞTEFĂNESCU
- Galaţi -

Povestiri din viaţa mea

cu siguranţă, poeţii au limbile lor
şi a mea a-nvăţat din ce s-a chiulit
de la şcolile cu ştaif;

bătăile inimii mele par să fi ieşit
cu cheia de gât, nesupravegheate
măcar de vreun frate mai mare;

la prima adolescenţă de dragoste
m-am întâlnit mai mult cu poezia
şi poate aşa s-a domesticit de atunci;

cea mai mare petrecere
am făcut-o în haine de stat,
era în pauza de masă, dintre altele;

m-a răpit un singur poet,
chiar la zece ani de prima dată;
şi cel mai frumos e că aşteaptă.

Din 1001 de nopţi

sângele nostru durează de două ori
aceeaşi poveste
şi-ngenucheaţi Regelui stau ochii
ca o iederă vorbitoare ce-şi face un rost -
el, mărturie, din mine coboară,
în oglindă pătrundem ce-am fost.

din lutul trupurilor se poate lua forma
oricărui dans,
deci, esenţa e-aceeaşi,
tu şi eu nelipsind;
şi însăşi iubirea ce formă să-ţi dea?
dacă nu a sângelui sau a lutului?!

să ne-apropiem
totuşi mai mult! şi mai puţin în poveste,
Regele să-şi amintească umbra
pictată peste a mea,
cu iubire să dezlegăm, iar noi, două chipuri,
suflare lutului, trup sângelui –
carte deschisă în ea.

Povestea începe de la sfârşit

povestea, de data asta, începe de la sfârşit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
fiinţele se adunară pe aceeaşi punte – ochi, inimă şi marginea lor
(aceeaşi faleză, aceleaşi chei);
urcând treptele, paşii îşi puteau atinge chiar umbrele
şi cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
aşa cum se priveşte, cred, orice poveste,
dar răsturnând - la început distanţa, apoi apropierea - şi acestea, dintre noi;
negre sau gri şi răsunând ca dintr-o scoică
se pictau aceleaşi vânturi, aceleaşi valuri,
acelaşi vas pe care poposisem şi-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobeşti! ca şi cum se-aliniară aceleaşi planete –
”phileo”, ”eros”, ”agape”! în ciuda firii lor - şi pe pământ;
neştiute, astfel, dar rostite de tine, şi-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare;
şi-astfel, într-adevăr, povestea începe la sfârşit pentru tine,
la-nceput pentru mine; soare pe soare şi nor pe nor;
şi mai mult e doar liniştea! ce-ai aşezat-o peste toate
şi pe care încet o aduni în geometrie perfectă,
dimensiuni necunoscute unui punct, ce suntem noi!

Tu singur înţelegi, de bună-seamă
*
În iarna-primăverii - de trei zile,
se-făcuse-atât-de-târziu, ca un punct.
Orice venire
părea să treacă neobservată;
Lumea era şi-aşa un întreg,
cu mine situându-mă-n afară.

(Chiar în popasul meu
de anotimp prea-de-nceput,
adulmecat de frig şi de zăpădă!)

Şi-acest bizar ”Aprilie de iarnă”
nu-era în mine, ci îl vedeam ”la ştiri”
(…) în ”picurii de ploaie care curg”(...)

Aşa fiind, cum am descris, şi-am spus;
Tu singur înţelegi, de bună-seamă!
*

Trei zile strecurate ca prin labirint

precum toiagul despicând pe-atunci şi marea,
să-mi fie iar egal şi să-mi primesc…
La mijloc noi şi-n margini lumea respirând
acelaşi Eros coborât stăpân
când linişteşte ce nu s-a-mplinit
şi chiar şi aşezarea.

Cuvintelor m-am luminat în calea lor,
obişnuit bizar, cu mâna mea,
castele de nisip păreau…
Apoi, fiinţa lor s-a întregit,
când cartea ne-ai deschis să revedem
şi-am încheiat: chiar ”Asta-i întrebarea!”
*

De acolo, se făcură paşii cu rost,
tu arătai călătoria, deşi aparent ca-ntr-un joc:
nişte cărţi îţi ieşeau mereu din joben,
proiectând diagonala întâmplărilor, de-odată ale noastre…
dar cu prudenţa de arhitect încercuind temelii,
eu, pictural dansând şi potrivindu-le albastre.

văd şi acum: aplaudând ca la poveşti,
rostogolindu-ne cu orice nor şi orice soare,
din ploaie, din ninsoare sau din foc
să ne-adunăm de timp…primindu-ne în palme.
*

Cea mai frumoasă poveste, desigur luptă fantastică,
în lumină odihnind şi fără tresărire,
e cea în care am îngropat holograme şi hărţi spre nicăieri
tristeţi vechi şi alte părţi din omenescul nostru…
de inerţie şi însoţindu-ne firescul.

Vezi, nu ai cum să spui
c-această luptă dintre noi şi clasic-ar fi fost!
Într-adevăr, nu vrem să înţelegem
regatul luminii peste Eros înălţând
ca alţii…şi în întuneric…sensul!

Între noi doar cu luptători de pluş am mimat,
deci am negat răni, arsuri şi alte locuri
de strecurat… şi încă cum… sub piele…
şi doar la teatrul de păpuşi le-am arătat,
dezintegrându-le-ntre ele.

Cel mai simplu
într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obisnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;

eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;

uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;

sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.

cel mai simplu dintre toate ne este simplu şi aşa cum searată:
cu gutui la masa de seară … aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

Spune-mi tu
acum, când toate le-adun
doar privindu-ne,
timpul ar putea să se-ntindă
în orice aripi şi pentru orice zbor.

tu poţi atinge nemărginirile,
eu din ele rotesc un inel
sau un ochi peste amintire;
şi chiar din viitor.

aş putea spune ”deodată”,
după cum te pot întâlni;
în orice vibraţie a unui ”T”,
de la ”T0”... şi după voia sa.

şi când trepte vom urca peste bătăile ceasului,
peste alarmele şi calendarele lui
şi peste orice rotaţii pe minut,
în oglindă vom şti.

... şi, totuşi, Spune-mi tu!

Ieşirea
singura ieşire seamănă cu una de incendiu;
dinspre tine şi conform instrucţiunilor,
desigur, trebuie să ies…
- deja miezul mi-e incendiat
şi marginile se apără.

cum aceleaşi reguli (ai stabilit)
arată că miezul nu e aşa (şi niciodată),
ieşirile sunt pe-oriunde…

şi totuşi ies! înainte
e singura ieşire, chiar incendiul,
cu seva şi marginile de copac îmbrăcându-mă.