ESEU


Exersând arta de a fi păgubaş

Mărturisesc: prezentarea Artei de a fipăgubaş (făcută de lordan Datcu în Revelaţiile lecturii — ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016) m-a trimis la re-citirea cap-coadă a tetralogiei „păgubosului" Niculae Gheran, „om cu şarm aparte", cum îI descrie Datcu. Amândurora, editori de prestigiu, nu le-au plăcut „lătrăii ideologici", spre a le spune ca Gheran, din activul de bază şi de suprastructură.
Conu Niculae pendulează între memorialistică şi roman, debutând curajos la 79 de ani, în 2008, cu Ada de a fi păgubaş — Târgul Moşilor. Credeam a şti multe despre proletcultism, dar şi mai multe am aflat din vol. II şi III ale , Artei [...]", Oameni şi javre (2010) şi Îndărătul cortinei (2012). N. Gheran şi-a întârziat debutul în volum (ceI din revistă, în 1965), parte pentru că a fost „ucenic şi calfă" la Rebreanu pentru realizarea Integralei, singura săvârşită în istoria literaturii române de secol trecut, parte pentru că diriguitorii culturii nu suportau nici umorul, nici ironia, chiar de-ai fi fost Caragiale. Până să fie liber să tipărească „adevăruri trăite", cum le numeşte Gh. Grigurcu în cronica intitulată 0 scriitură suculentă, din „Romănia literară", nr. 23, din 2009, le-a păstrat în computerul memoriei sale fabuloase, „de calculator", dar şi în însemnările din camete, aşa cum făcea şi „Înăltimea sa Mircea Săntimbreanu", om de peste doi metri.
„Suculent" e mai ales volumul prim, narând despre lumea Oborului. I-a ieşit (greu lucru!) un personaj magnific, Herşcu Radel boccegiul, negustorind haine vechi: „Cu el se stinge şi ultimul felinar al copilăriei mele, petrecută într-o mahala mai nobilă decât multe aşezări de care aveam să am parte". Tot Herşcu încheie tetralogia:
„— La revedere, Herşcule!
— La revedere, domnu' Nicu. Să murim sănătoşi că-n rest... dac-o fi să fie — di ci să nu fie? — mai videm şi ci brănză o fi şi Dincolo! Oricum, nu-I văd pe Dumnezeu să ne-mpartă pi rilijii, secte şi partide, că s-o fi săturat şi el d-atăta războie, vărsare di sânge şi ură. Cu comertu' o să fie mai greu, că dacă umblăm despuiati ca Adam şi Eva, cini mai are nevoie de haini vechi? Numai s-ajungem Acolo, că mai diparte videm. Până atunci: Shalom! Că di scandal ni-om săturat!"
Ca docu-roman, prefer amintirile de „functionar" fără mânecute la Directia Generală a Editurilor ori la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă.
Arta de a fi păgubaş a exersat-o mereu. Şi pe vechi, şi pe nou (v. Vol. IV, subintitulat Bordel nou cu şteoarfe vechi). Gheran a fost şi subdirector, şi adjunct, şi... Când Aurel Mihale era preşedinte „obştesc (nu de stat)" al Consiliului Editurilor şi Difuzării Cărtii, secretar era Gheran. Şi tot Gheran a lucrat la Centrala Editorială sub directorul Dumitru Trancă. Bănui că nici el nu-şi mai ştie „functiile". A trecut prin reorganizări de institutii. Una dintre ele, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, a durat 8 ani, divizată în EPL, Editura pentru Literatură Universală şi Editura Meridiane. Activitatea era defalcată pe sector, pe trimestru, pe lună, săptămână etc. Insuficienta intelectuală a greilor era teribil de categorică. Tovii cu suflu iacobin-balcanic îşi mascau incompetenta prin disciplină de fier. A venit dictatura hard din anii '80, cu „restrângeri de activitate", rationalizări din ratiuni necunoscute... şi, culmea, Gheran a prins „hodoronc¬boc" şi reducerea de cheltuieli în cifre şi date la vreme bocescă, punând capăt carierei de editor. A urmat, cum ştim, în lipsa editurilor profesioniste (Univers, Minerva etc.) deprofesionalizarea.
Deveniti tartuffi-memorialişti, vechii propagandişti care au bătut apa-n cuie, se tot justifică, se tot scuză când se mai scuză, dar se laudă cât bine au făcut ei în „unitătile de cultură", deşi le iese sula din sac, Vedeti ce molipsitor e stilul Gheran? şi verbul său „gheranjează".
CeI mai ridiculizat e Sorin Toma. Era redactor-şef la „Scânteia" când s-a produs o vizită de lucru „fraternă" a gazetarilor sovietici. Introduşi în biroul somptuos al Tomei, au exclamat: „Naş durak! Ce se întâmplase? După intrarea Armatei române în Basarabia, Sorin Toma fugise într-un colhoz. Apoi, de frica nemtilor, se mutase în alt sat, deghizat în damblagiu, mut şi oligofren: durak! A revenitîn Romănia cu divizia trădătoare „Horia, Cloşca şi Crişan". Aşa s-a spulberat mitul de ilegalist: nu se prefăcuse doar durak, ci şi Iuptătorîn ilegalitate.
Niculae Gheran a asistat la varii înscăunări şi „descăunări". El însuşi a Iucrat între 1964 şi'68 la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, pe probleme editoriale şi a fost măturat de cenzori.
Intoleranta fată de mediocrii just programati, chiar potângi, ca să zic aşa, e... în formă continuată în tetralogia sa. A avut destul timp să cunoască din interior criteriul de promovcare: absenta studiilor. Selectia s-a făcut pe baza dosarului de cadre beton, iar şefa de cadre la Directia Generală a Editurilor era tovarăşa Rizel, căutătoare de noduri în papură. Descoperea un unchi burgez, un tată chiabur, o mamă mai înstărită, fratii înscrişi în particle „burghezo moşiereşti", o medalie obtinută pe frontul sovietic... Preceptul lui Griboedov, „Prea multă minte strică", era pus în practică. Ce-i trebuia ştiintă de carte lui loşca Roitman Chişinevschi? V. Tismăneanu sustine că Leonte Răutu era un intelectual. Poate, dar, cu sigurantă, promovarea a venit de la faptul că fusese redactor şef al „Scânteii" ilegale, între '37 şi '40, iar şeful său, Chişinevschi, era (cam) analfabet. Nicolae Maxim era croitor şapteclasist, Vasile Dinu, director general la edituri, avea 4 clase de liceu comercial, Virgil Florea „fusese aviator, apoi activist, ministru, profesor de marxism, în trei cuvinte: mereu în aer".
N-o să-mi spuneţi că şi fraţii Şaraga (Aizig şi Elias) erau semi-analfabeţi, vânzători de iarmaroc; că Petre Georgescu-Delafras era muncitor şi tipograf. Nici Emil Ocneanu-Socec nu era vreun cărturar, dartoti aveau consilieri serioşi. Nu ca şefii propagit. Sigur, se mai strecura „sus" şi un individ mai cumsecade, ca Gh. Pană, strungar la bază. L-a ajutat pe Niculae Gheran să-I tipărească fără croşete pe Rebreanu. Din romanul Ion nu s-a scos „Răpirea Basarabiei", când cuvântul Basarabia era strict interzis. Intr¬o ediţie a lui Petru Ursache, a apărut B, cu puncte de suspensie. „Lasă, Bătrâne, a încercat să-I liniştească redactorul de carte de la Junimea, Val Gheorghiu, abia aşa e mai vizibil!".
N. Gheran o place pe Constanţa Crăciun (Câţa, cum o alinta Al. Balaci), „femeie frumoasă, distinsă, profesoară de liceu cu doctorat la Mislea". 0 doamnă, o intelectuală, o eficientă? Probabil, comparativ cu cei complet necalificaţi să dea indicaţii, ca Mişa Novikov, care perora: „Salvarea e contactul cu literatura sovietică. Exemplele de măiestrie literară, pentru kamparaţie, de acolo trebuieşte luate". Numai că bela şi tembela Câţa, tovarăşa doamnă, a fost în stare să refuze moştenirea Brâncuşi. Foarte eficient! „Vicii" preşedintei CSCA (Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă), între'62 şi '65, erau incapabilii Virgil Florea şi Ion Moraru, dar şi Dumitru Popescu, devenit „Dumnezeu". În '71, soţia securistului Vinţe a fost recompensată cu Medalia de Aur, „Secera şi Ciocanul".
Ca să-ţi păstrezi scaunul, trebuia să fii anonim ca furnicuţa. Erai şters, te avansau; nu erai şters, te ştergeau. N. Gheran a asistat la multe „desărcinări" din funcţie, învătase chiar să le evite. Farmacista culturnică Ilka Melinescu-Vaserman voia să se răzbune pentru că fusese trasă la margine, după ce se desfiinţase Cartea Rusă. Cum aşa? Ea, care deţinea al doilea carnet în Partid, după fosta croitoreasă Ana Pauker? Împreună cu „criticii de partid", cum le zicea Ion Bănuţă. Crohmălniceanu şi Georgescu, hotărâseră, la o partidă de bridge, să-I debarce pe directorul EPL, printr-un raport la starea poeziei (1951). Şi aici a intervenit Gheran: la sfatul său, raportul critic a fost publicat chiar de Bănuţă, într-un volum programat să apară la a XV¬a aniversare a „Eliberării". L-a cerut celor doi brontozauri, pe motiv că apăruse doar în „Viaţa românească", nu şi-n volumul planificat de CC/ PCR, Spiritul de partid in literatura socialistă. Răzbunătoarei Ilka i s-a închis gura, ceilalţi doi au renunţat la injurii tovărăşeşti. „Etică socialistă", comentează N. Gheran.
În fapt, Ion Bănuţă venise la EPL după debarcarea lui Petru Dumitriu, care nu se implica în tipărirea celor neagreaţi de cultumici, ca „subversivi". Nu şi Bănuţă. În'59, reuşise să-I publice pe Arghezi, în ediţie bibliofilă scumpă şi să-i dea bani cu toptanul, iar Arghezi, la schimb, I-a recomandat prefaţial. Îi ceruse, timid, să scrie zece rânduri despre el, iar Arghezi i-a răspuns: „Scriu cinşpe". În recomandare, spunea că Revoluţia Franceză îl dăduse omenirii pe Rouget de Lisle, cea rusă pe Maiakovski, iar revolutia ciocănarilor de la Griviţa I-a dat pe Bănută. Cenzurat, Arghezi a renunţat la frază, dar acidul polemist, odată reabilitat, nu-i ierta pe cei care-I înfruntaseră. În Oameni şi javre, N. Gheran narează următorul episod: când Arghezi, care-I vizita pe Al. Balaci la ESPLA, unde era redactor şef, şi vicepreşedinte la CSCA, I-a întâlnit, I-a şi luat la refec pe lone! Jianu: „Auzi, între noi oltenii!". Şi a continuat: „Ăsta, când şi-a ales numele de Jianu a uitat să pună un d la mijloc".
Consider antisemitismul o boală psihică, istoria literaturii nu poate fi văzută prin dioptria evreu-neevreu, dar trebuie spus că diriguitorii proletcultişti cei mai duri au fost şefii propagit Nikalai Moraru şi Traian Şelmaru, Miron Constantinescu-Kohn, Ion Vitner... „Toţi de sâmbătă", zice Gheran: Ilka Vaserman la Ed. de Stat, Al. Toma la Ed. pentru Literatură, Carol Neuman, la Ed. Tehnică, N. Maxim la Ed. Tineretului... Multi au părăsit corabia „ca şubulanii" şi au scăpat cu fuga (din Egipt) spre Palestina: şi Liman, şi Damian, şi Sorin Toma, şi Ileana Vrancea de la „Lupta de clasă".
Nu sunt de acord cu acuzarea greşelilor în funcţie de etnie, dar şi acuzele sunt tot selectiv programate, unele fiind pardonabile, altele impardonabile. Pe Gogu Rădulescu, ofiţer NKVD după Gheran, GDS-ul (unul dintre fondatori fiind Silviu Brucan) a vrut să-I salveze de închisoare. Ileana Vrancea a devenit lovinesciană bine cotată, peste „rătăcirile" lui Paul Cornea s-a trecut, fiind numit, postsocialist, adjunct la Ministerul Învătământului.
Aş putea să-i povestesc şi eu multe conului Nicu despre mărimile locale iaşiote: Led Lesner, Bluthal, Şulimzon ori şeful sectorului critic de la „laşul nou", Aronsohn. Lucian Dumbravă a publicat documentele Filialei, perioada '49-'50: procese-verbale, note contabile... Într-un Raport privind Filiala laşi a Uniunii Scriitorilor, sta scris că în 17 oct. 1956, defectându-se lumina (lui Lenin?), s-a cumpărat un kil de lumânări din sectorul particular. La întrebarea de ce nu s-a folosit sectorul de stat, răspunsul a fost: „Nu s-a găsit de vânzare decât la Mitropolie", ceea ce a dus la scandal: „trişorul mistic" furase „un taburet din bunurile comune, cat şi pelicanol, sugative şi caiete cu sârmă". Între timp, scriitorii în cap cu „omul cu părul cărunt", D. Ignea, ilegalist, fireşte şi muncitor tipograf, erau puţi pe fărâmat capitalismul, pe strivit viermii de chiaburani (cum de aflase Liviu Leonte că opăriseră seminţele, să nu mai răsară nimic pe ogoarele colectivizate?). Militia populară trebuia să-i bată la buci. Extern, duşmanii erau călăii din Wall-Street, plus tito-fasciştii.
Aşadar, românaşii nu se dădeau în lături, intrau decis în lupta de clasă. Spune Gheran că Niculescu Mizil şi Manea Mănescu erau slugi credincioase lui Răutu. larduritatea lui Traian Ştefănescu, vicepreşedinte la Cultură, i-a provocat poetului Vasile Nicolescu un atac cerebral.
Durii durilor, în structurile de represiune (citiţi: cizma cenzurii), au fost Tov. Dumnezeu Popescu şi economistul Mihai Dulea, satrapul fetei lui Briceag, cârciumar în Petreşti, Elena Ceauşescu.
Conu Niculae ştie multe şi de toate: secretarul UTM de la „Mociomiţa" se zbătuse să-i facă lui Stalin de aniversare (70 de ani) o pereche de bocanci. Uriaşi, pe măsura tătucului iubit. Tot de la conu Niculae ştiu că Cella Serghi s-a creştinat în vederea căsătoriei cu Camil Petrescu, numai că mirele şi-a schimbat planul. Poate de asta i-a spus lorgu lordan „surd-absurd"? Doamna Agatha s-a grăbit să văruiască imediat după moartea lui Bacovia: poetul, sprijinindu-şi capul, lăsase o urmă pe perete. Şi sunt de acord cu spusa lui Jebeleanu: ,Agatha a izbutit să-I întristeze".
Ce n-am prea înţeles a fost că Niculae Gheran, în loc să-i numească pe şleau, şi-a deghizat personajele. Cine nu ştie cine-s Max Drăgu?, Mârlădeanu, Vodcăroiu, Strâmbăjan, Lenuţa Curcă ori Petru Romanescu, „macro- economist" nu de forţă, ci fort. Cuvântul nu-I traduc, Vi-i decriptez, însă, pe Borcan alias Brucan şi pe Mitică Pozaru alias Dumitru Popescu. Căt despre versatul gazetar Tărbacă, şef la „Cugetul", cu pălăria trasă pe chelie, e uşor de ghicit cine-i. Ca şi Alecu Delatius.
Simpatia lui N. Gheran merge spre Al. Piru, nu spre duşmanul său, G.C. Nicolescu, devenit gece, apoi vece pentru Piru. Dar nu-i iartă faptul că I-a urcat profesor la Universitatea Bucureşti pe „Dodulică” Bălan. Ivaşcu iese şi el destul de şifonat, dar Zaharia Stancu are parte de un portret luminos pentru grija faţă de confraţi, asigurându-le pensii. Cea mai mare o obşinuse Marcel Breslaşu, de La Beniuc, care-I scăpase şi de Ema, luând-o de nevastă. Mai aveau, sub Beniuc, pensii uriaşe Camil Baltazar, Cazaban, Demostene Botez, Lesnea, Teodorescu-Branişte, Sorbul, Hajdu Zoltan...
O scenă narată cu zahărul şi sarea în aceeaşi călimară? Eugen Barbu voia o Uniune a Scriitorilor Comunişti (nu găsise decât 24 de amatori: Paul Anghel, Lăncrănjan, Al. Oprea, Săraru, C.V. Tudor, Ungheanu, Dan Zamfirescu etc.), aşa că a plusat, făcându-I escroc pe Zaharia Stancu. Enervat, Stancu a vărsat cafeaua taman pe pantalonii lui Ceauşescu. După isprava asta, a fugit la geam, strigând disperat : Mă omor, mă omor!, cu nea Nicu după el, incredibil de înţelegător.
După ce mi-a trimis vol IV al Artei de a fi păgubaş, conu Niculae Gheran mi-a spus că nu-i vreme de citit atâtea pagini, sfătuindu-mă să mă rezum la una-două şi jumătate, care ar fi cheia. Cum am scris şi eu destule romane cu cheie, nu l-am ascultat: am citit tot volumul, cu încântare. Cheia o ştiam deja: Marele Păpuşar tot Secu este, aşa cum văzuse şi Bătrânu meu. Sănătate socială reală în postsocialism? Ba i-reală. Elită, grup de prestigiu? Ba de gaşcă. N-a fost Sergiu Celac omul lui Pacepa, ceI care a dat şah mat la Ceauşescu?
In ce mă priveşte, şi eu sunt suspicioasă, ca şi conu Niculae, la Putere şi la puterea ei de a manipula. Cum a explodat Patapievici pe piaţa culturală? Cu ajutorul serviciilor. Steaua din fruntea lui H.-R.-P. e legată de stelele de pe umerii căpitanului Soare. GDS, în conferinţă de presă, a alarmat societatea privind poliţia politică redivivus. Halal agent Soare ăsta, care se lasă atât de uşor descoperit!
„Teîmbrătişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean", i-a spus G. Liiceanu, disperat că Patapievici nu debutase la Humanitas, ci la Nemira. Căt despre experienţa amoroasă cu mătuşa provocatoare, „Papa Pievici" ,cum îl numeşte Luca Piţu,a narat-o în „Plai cu boi".
Citiţi tetralogia lui Niculae Gheran. Vă asigur că cititul nu dăunează decât „lătrăilor ideologici" vechi şi noi.