CRONICÃ LITERARÃ


Anul 2017 - Anul apărătorilor ortodoxiei
Inseninarea "de pe tărâmul celălalt"
- Canonul poeziei maicii Teodosia Zorica Laţcu -

Motto: “O, tu măiastră suferinţă
Cu dor cuprinzi întreaga mea fiinţă...
Din harul tău să-mi dai, mereu să-mi dai,
Blândeţea, mila, dragostea din Rai
Pe Crucea ta, măiastră Suferinţă,
Să nalţi la Cer sărmana mea fiinţă”1

Ne aflăm lângă pecetea de pământ ce străjuieşte jertfa unei umile monahii din obştea românească a spiritelor cultivate, ale cărei temeiuri duhovniceşti sunt tâlcuite în ceruri. Maica Teodosia, transilvăneana închinoviată în lavra de la Vladimireşti a "Adormirii Maicii Domnului" la îndemnul Cuviosului Părinte Arsenie Boca, s-a nevoit sub cupola de cuvinte în care extazul mistic, apofatic se întâlneşte cu adevărul de credinţă, exprimat în imagini de splendoare catafatică. "Vedeam, aleasă-n tainice lumini/O frunte albă din chenar de spini/O clipă flăcările m-au durut/Ardea pe mine haina mea de lut". (p. 91)
După ce, cu nobleţe de spirit, a aprofundat studiul clasicismului elinesc şi latin în agora universitară a Clujului, tânăra, erudita poetă, în căutare de Dumnezeu şi de sine însăşi ("Nevrednică sunt, Doamne, Milostivirii Tale"), a întâlnit, printr-un canon al penitenţei, miracolul călătoriei către acel Emaus lăuntric. Au călăuzit-o semnul "Rugului Aprins şi nemistuit", prefigurare de Theatokos - Născătoare de Dumnezeu şi Rugăciunea lui lisus, rostită neîncetat. Această rugă, scria părintele Sofian Boghiu, "coboară în inimă şi întreţine în ea flacăra nestinsă şi nemistuită asemeni celei a Rugului Aprins pe muntele Sinai."2
Maica Teodosia a aprofundatvalorile Ortodoxiei cu nădejdea întelegerii "necuprinsului lui Dumnezeu": "Domnul mi-a zis: "Să pătrunzi adâncimi nepătrunse, copilă/Rostul tău slab să răsune străveziu..." Răspunzând cu smerenie şi cu dreaptă credinţă, poeta se distinge printr-un lirism reflexiv: "Adâncului eu nu-i mai ştiu hotarul/Eu nu mai ştiu: departe-i sau aproape/Zadamic cer cu lacrimi in pleoape/Să-i aflu undeva lucirea, harul." Poate fi acesta un ecou la un verset din Rugăciunea părintelui stareţ de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus: "Doamne, Cela ce vii in taină între oameni, ai milă de noi... Ci luminează Lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii tăi..."
Într-o existenţă supusă vâltorilor, numai "braţul tămăduitor" al Providenţei aduce Inseninarea "de pe tărâmul celălalY'. Dintru început (a debutat cu versuri în revista "Gândirea" şi editorial - cu placheta "Insula Albă", în 1944) discursul poetic al tinerei creatoare se află în consonanţă cu imnologia liturgică bizantină: "Învăluieşte-n raze de tăcere/Simţirile - monahi cuminţi să fie/nevoitori cu post şi cu veghere/Şi neştiuţi de nimeni, in chilie/Din flori de bucurie şi durere/Să lege Domnului cunună vie." (p. 16). Această "cunună vie" are nesfârşirea cercului cu rază infinită; ea este lăcaşul binecuvântat al Împărătiei Cerurilor, Duminică fără de sfârşit a Învierii.
Pentru apărătorii Ortodoxiei trăitori în "obsedantele decenii" dar şi pentru generaţia ce şi-a luat răspunderea de a păstra întreagă lumina harică a Dreptei credinţe în aceste timpuri alunecoase, chemarea înaltului, cunoaşterea în duh, dincolo de vederea obişnuită înseamnă un dar dumnezeiesc: "Prin noapte Domnul m-a chemat. Şi lin/Urcam spre culmi, păşind pe cer senin...//Şi cum a fost nicicând eu n-am să ştiu/Simteam că arde-n mine focul viu." (p.91)
"Focul viu" reprezintă un dar treimic; dorul de Dumnezeu, "izvor de bucurie". Sunetul muzicii acestor poezii e asemănător cu murmurul de flaut; se dovedeşte că rugăciunea "prin maximă purificare ajunge incantatie."3 Îndrăznim să spunem că monahia Teodosia, trecută prin nedrepte încercări, a aflat aici, aproape de molcomul râu "al Vavilonului" moldav, temei pentru metanoia căutării de sine -într-o lume a nălucirilor atee. Procesiunea de imagini ale suferinţei au vibraţia glasului părinţilor vieţuitori în Pustie. Este atmosfera spirituală a generaţiei "Rugului Aprins": Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Daniil Sandu Tu-dor, Andrei Scrima... Aflati în anii cei mai rodnici, multi dintre tinerii apărători ai ortodoxiei şi-au tăinuit, potrivit canoanelor călugăreşti, "lucrul lor" şi au adunat "mătănii de lut"4. Persecutorii robiţi negurilor şi stricăciunilor, idolatrii utopiilor sângeroase nu se mulţumeau, în anii de teroare, să le înlăntuiască trupurile; mai ales voiau să le năruiască reazemul spiritual al credinţei. Pilduitoare este viaţa Monahiei Teodosia al cărei canon de iluminare este ruga - un izvor al Frumuseţii: "Primeşte-mă-n iubirea Ta cerească/Şi lasă, Doamne-n lutul istovit/Dureri şi răni în sânge să-nflorească" (p. 76). Acelui "lut istovit"' purtătorii de patimi şi de neadevăr, "cu mintile numai cenuşă şi scrum" voiau să-i spulbere temeinicia. O istorie bolnavă de trufie năzuia să desfigureze credinţa strămoşească a românilor. Dar o întrebare rămâne: timpul necredincioşilor ("in noaptea fără dimineţi/nu sunt cărări de raze") mai pustieşte lumea? lmaginea iadului autohton care a calcinat tinereţea unor nevinovaţi reprezintă o metaforă a "marii urâciuni"'. În "aerul pătruns de făr'de lege/Nu poate val de cântec să se-nchege//Şi-n cuget pângărit şi necurat/Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat//... Petrec in sânul Marii Urâciuni/Mulţime nemişcată de nebuni//Pe toţi i-a şters din cărtile Vieţii/Păcatul impotriva Frumusetii." (pp. 95/96)
ln rătăcirile lor, persecutorii se amăgeau că vor putea sminti şi cumpăra sufletele drepţilor. Cu nesfârşită răbdare şi în grija Duhului Sfânt, monahia înzestrată cu darul poeziei îndemna la cumpătare: "Suflete, aşteaptă putintel/Vor pieri zăbrelele odată/ va pieri şi cuşca-nsângerată/Şi vei fi-n lumină singurel//Se vor rupe grinzile de lemn/Gratiile de tier se vor deschide/Şi-ai să uiti de lanturile hâde/Suflete, aşa ca la un semn." Sunt versuri de Canon amintind de Utrenia din joia celei de a V-a săptămâni a Postului Mare, când urmăm şirurile scrise de Cuviosul Episcop al cetăţii Gortyna, Sfântul Părinte Andrei Criteanul. "Tot ce tine de contemplarea cea inaltă, ca şi teologia, scria Sf. Vasile cel Mare, este un fel de cântec". Sub semnul muzicalitătii psaltice, monahia Teodosia îşi împodobeşte versurile cu "un ritm melodios" iar "cântarea este un glas plin de armonie"5: "Nevrednică sunt, Doamne milostivirii Tale/căci n- am sporit talantul pe care mi l-ai dat/ci, ca un rob netrebnic, am irosit in cale/Multimea milei Tale şi darul Tău bogat..." (p. 111)
"Tâlcul rugăciunii din lacrimi şi tăceri' în pribegiri impuse şi "hulă cruntă" este mărturisirea iubirii îngereşti pentru Sfânta Treime, pentru Maica Precista (căreia, poeta îi închina, ca şi părintelui Daniil Sandu Tudor de la Rarău, caligrafiile unei sfinte cronici - de la copilărie, "lntrarea in Biserică" - la "Vestea cea Mare" şi "Pieta": "Cum stai între femei inlăcrimată/ Pe Tine, maica celui Răstignit/Te-a arătat ducând, abia simtit/Spre Golgota, o cruce luminată" (p. 159). Crucea Credinţei este purtată, de două milenii, de neamul românesc. Patriotismul Măicuţei Teodosia a fost şi rămâne curat precum lacrima orfanului.
Cuvioşia sa vedea cum Patria pentru care învătase în şcoli înalte şi pe care o cinstise îngenunchiată la sfintele icoane ale răsăritului nostru de ţară, se schimba într-un ţinut al plângerii: "Când lăcaşurile sfinte părăsite stau ruine/Copleşite de molozuri, de păinjenişul greu/... Când copiii plâng pe drumuri fără nicio mângâiere/Şi când viforul de ură vetrele le-a pustiit." Notele grave ale acestorversuri dau măsura dramatismului epocii în care a vieţuit poeta "icoanelor pentru Paraclis": "Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu/Din noi se-naltă flacăra cea vie/Prin care-n ceruri amintim mereu/Că este pe pământ o Românie//Şi dacă neamul plânge in nevoi,/Noi stăm de veghe sus, necontenit/Şi cerem izbăvire pentru voi/Căci numai pentru asta ne-am jertfit//De-aceea, capul sus vi-l ridicati,/Tu, frate, soră, mamă şi părinte/ Aveti mijlocitori pe fii şi fraţi/Nu! Noi nu suntem morţi, luati aminte ' (p. 210)
Aceste versuri ar trebui rostite mereu pentru că odată cu prima propoziţie a lmnului National, să reînvie, prin biruinţa Crucii neamului drept-credincios, sentimentul demnităţii creştine.
Pe întinsul lacrimei nevăzute a unui pomelnic al mucenicilor români dreapta Măicuţă i-a trecut - spre veşnică aducere-aminte "Pe toţi cei ce in veacuri au căzut luptând/Pentru biruinta Crucii prea cinstite/../ Şi pe toţi aceia care neştiuti/Stinsu-s-au in vremea asprelor prigoane,/Cei ce incă astăzi zac necunoscuti,/Şi-n biserici nu au slujbe şi canoane,/ Pe toţi sfintii numai Tu ii ştii/Şi at căror nume numai Tu-l tii minte,/Pomeneşte-i, Doamne, Tu când vei veni/ in impărătia slavei Tale sfinte". (p.212)
"Când te rogi - citim la Sf. Evanghelist Matei - intră in camera ta." Cămara înmiresmată cu flori de pe Câmpia Vladimireştilor, frumoasă ca o înseninare "de pe tărâmul celălalt", a fost, pentru Prea Cuvioasa Monahie Teodosia Zorica Laţcu, poezia rugăciunii învăluită de Lumină Lină.

Prof. univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş

Bibliografie:
1. Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Cuvânt înainte de Achim Teofil Părăian, Ediţie îngrijită şi postfaţă de pr. Cornel Toma, Ed. Sofia, 2000. În continuare, toate trimiterile la text se vor face la această ediţie;
2. Arhim. Sofian Boghiu, "L-am cunoscut pe părintele Daniil Teodorescd', în vol. Daniil Sandu Tudor, "Taina RuguluiAprins", Ed. Anastasia, 1999, pag. 148;
3. Dan Stanca, "După amiaza gândiristă" în revista "Romania Literară" nr. 9,10,3 martie 2017, pag. 4;
4. Metafora aparţine scriitorului Mircea Vaida Voevod, "Poeme", Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2016;
5. Sf. Vasile ceI Mare, "Centenarla Psalm!', apud Petru Ursache, "Mic tratat de estetică teologică", Ed. Junimea, 1999, pag 204;