CENTENAR


ZORICA LAŢCU
(MAICA TEODOSIA)
(1917-1990)

Poetă creştină, formată în cadrul "mişcării gândiristice" (condusă de poetul şi teologul Nichifor Crainic), Zorica Laţcu-Teodosia publică primele poezii încă din perioada adolescenţei, fiind premiată pentru versurile închinate Mamei. Între anii 1936-1940, Zorica Laţcu urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică - limba greacă şi latină, şi filologie modernă - limba şi literatura franceză.
Îndrumată spiritual de părintele Arsenie Boca, în anul 1948, Zorica Laţcu intră în viaţa monahală cu numele Teodosia, la mânăstirea Vladimireşti, jud. Tecuci, actualmente jud. Galaţi. În 1955 Mânăstirea este desfiinţată, între călugăriţele arestate numărându-se şi maica Teodosia, arestată pentru 3 ani de zile... Între anii 1970-1990, Poeta-Măicuţă va locui la Braşov scriind poezie originală şi traducând volume în colecţia "Părinţi şi Scriitori Bisericeşti" a Ed. Institutului Biblic.
În anul 1990 (februarie), Zorica Laţcu (Maica Teodosia) se reîntoarce la Mânăstirea de metanie din Vladimireşti, unde în august al aceluiaşi an trece la cele veşnice. Poeziile publicate alăturat fac parte din volumul POEZII apărut la Editura Sophia din Bucureşti, 2008.
(Sterian Vicol)

TĂCERE
Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară
Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.
Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.
De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile Iubirii.

ARAC
Într-a sufletului vie,
Creşte - poamă aurie,
Dragostea, viaţă de soi,
Cu mlădiţe lungi şi moi.
Tare-aş vrea să mi te fac,
Cruce, dragostei arac.
Mlada dragostei să crească
Pe arac să se-nvârtească,
Şi să crească tot mai sus,
Unde-i răstignit Iisus.
Mlada viţei să-nflorească,
Trupu-n flori să-l învelească;
Iar când floarea va lega,
Şi când viţa rod va da,
Rodul tot va fi menit,
Numai Celui Răstignit.

POEMUL POEZIEI
Cândva, la început,
Tu, Poezie, m-ai durut.
Ai fost un vierme al durerii
Şi-ai ros mereu
Din miezul sufletului meu.
Erai acolo-n viaţa mea,
Rodeai din ea,
Rodeai din ea.

Cât m-ai durut - cât m-ai durut,
Şi cât m-ai ros,
Până-ai crescut!
Pe-ncetul, te-ai acoperit
Cu fir de vorbe, aurit,
Prin harul ungerii de sus
În chip nespus!
Şi-n sufletu-mi mi te-ai făcut,
O cristalidă luminoasă,
Şi nu m-ai mai durut.
Eu te-am purtat în mine, cristalidă,
Până fu vremea ca să te deschidă.

CONVORBIRE
Am aşteptat chemarea de iubire,
Cu dor aprins în sufletu-nflorit.
Ai aşteptat alaiul tău de mire,
O, Doamne-al meu, pe unde-ai zăbovit?
De mult Te chem, dar nu m-ai auzit.
Bătut-am multe căi întunecate,
Cu gândul plin de pulbere şi lut,
Bătut-am căi adânci şi neumblate,
Dar să te aflu, Doamne, n-am putut.
În tine-am fost, dar nu m-ai cunoscut.

IATACUL
Am pregătit culcuşul în iatac,
Pe rug arzând cu flăcări mătăsoase,
Şi-n toată graba mâinilor sfioase,
Mă voi găti Iubite, ca să-Ţi plac.
E clipa asta, lungă, cât un veac,
E clipa aşteptărilor duioase:
Dar vei vedea ce dulci, ce luminoase,
Sunt rănile, cu care-am să mă-mbrac.
Aşteaptă, Preaiubite... doar o clipă,
Să sting opaiţul, ca să Te pot
Primi, cu toată sfânta mea risipă.
În albe valuri de miresme-not,
Că iată-n întuneric se-nfiripă
Pe rug, o mare ardere de tot.

NOAPTE
A-nflorit amurgul ca o rană,
Apele-n adânc au sângerat,
Bat cu zvon de harfă tyreniană
Valuri grele, ţărmu-nsingurat.
Vine noaptea sângele să-l spele,
Ca să lege rana-n neguri moi,
Se presară pulberea de stele,
Să oprească sângele şiroi.
Ca să nu se-aprindă depărtare
Rana zilei roşii - până-n zori,
Mâna blondă toarnă peste zare
Vinul greu şi negru din ulcior.
A venit să smulgă iar din mine,
Flori crescute-n sânge - flori de răni,
Să-mi aducă-n mâinile-i senine,
Înfloriri de rug şi buruieni.
Noaptea şterge lacrimi şi sudoare
Cu năframă albă - văl de nori,
Curmă iar, cu proaspăta ei boare
Arşiţă cumplită şi fiori.
Ziua nouă-şi sângerează rana,
Raze ard ca suliţi lungi de fier.
Lină, noaptea-şi ia pe umăr cana
Pas cu pas se-nalţă către cer.
Umple-ţi iar de vin ulciorul, iară
Pulbere de stele să-ţi găteşti;
Răni să vindeci şi să speli, fecioară,
Şi dureri de veci să odihneşti.