FESTIVALUL DE POEZIE ,,GRIGORE HAGIU"

DE POEZIE ,,GRIGORE HAGIU" - TÂRGU-BUJOR
- ediţia a XXIV-a, septembrie 2016 -
Premiul revistei “Porto-franco”
MARLENA ALEXANDRA NIŢĂ
(clasa a XI-a, Colegiul Naţional ,,Calistrat Hogaş" TECUCI)

Recviem pentru Mihai Eminescu
Suflet eterogen rămas la doi metri sub pământ,
Dar străluceşte neîncetat pe cerul pistruiat.
Nopţi amare te-ai luptat cu tine,
Pentru câştigarea războiului în sine.
Ai avut “înger de pază",
Alinându-te ziua-n amiază.
Ai avut şi-o “floare albastră",
Ce a înflorit în valurile iernii,
Şi a umbrit abjecţia vremii.
Fiind băiet păduri cutreierai,
Cu inima în braţe,
Oprindu-te sara pe deal,
Noapte de noapte.
O frenezie te-apăsa,
La malul lacului elegiac,
Unde neobişnuite stări ai gustat.
Melancolia te-a cuprins,
În timp ce codrul fremăta,
Cuprins de nostalgia ta.
Ai avut un singur dor,
Pe lângă plopii fără soţ,
Care adesea se metamorfozau
În utopii ce se-nvârteau
În dans hipnotizant, elogiu,
Ce se-ndreaptă-n orologiu.
Privesc la tine, dragă Eminescu,
În viziunea unui semn,
Aştept să răsune metaforele sufletului tău,
Şi din nou să zdruncine un popor mort de dorul tău.
Ai fost omul deplin al culturii româneşti,
Dar ai rămas luceafărul nemuritor şi rece,
În inimile ce te-aşteaptă să fie legănate.
Spre cartea ta, aplecat, stă sufletu-mi pustiit,
Şi ţipă cât poate de tare:
“Eminescu n-a murit! El n-are moarte!
Rămâne cu noi fiindcă este departe".

Cică poezie
Inspir în efemerul delir
uitând că fac exerciţii de echilibru
pe dunga infinitului elegiac.
Mă clatin spre
miazăzi şi
miazănoapte.

Nu mă pot pierde în dodii,
căci aproape am atins
stelele de aer,
globuri eclipsate-n remuşcări
metamorfozate-n lacrimi de lumină.

Expir stele pe gură,
iar ochii mi se transformă-n lună,
asemeni scăpărilor de energie adunate-n lumină.
Zâmbetul mi se preface-n amurg,
ca să m-afund în nori,
ascunsă de orori.

Vreau să simt briza,
dezmierdându-mi pielea îngheţată,
ca utopia unui univers al unei iele.
Îmi vreau soarele grai,
şi obscuritatea unei mări.

Vreau ca gândurile să-mi fie galaxii,
în timp ce coşmarurile sunt condamnate
în osânda eternă.
Îmi vreau speranţa apusă,
de-a lungul lăuntrei mări,
şi şansa de-a lungul purgatoriului.

Voi fi mereu cum am mai fost,
precum luna cuprinsă-n gânduri,
eclipsată.

Uneori,
cel care are şansa,
e astrul meu.
Supravieţuieşte tentaţiei de a apune
ca aerul apus
utilzat asemeni unui cărbune.