PROZATORI DUNARENI

"Intre ciocan şi nicovală"
(fragment din "Acasă, la Mărtineşti")

Atâtat de cântecul de jelanie al nicovalei, lăsam de multe ori joaca, o tăiam pe linia colectivului, coteam la stânga pe lângă treierătoare şi mă opream direct în fierărie, fără a scoate o vorbă. Mă uitam năuc cum bucata aia de fierînroşit ajunge ca o plămadă în mâinile butucănoase ale lui nea Silică, fierarul satului. Când dădea cu ochii de mine, lua o cârpă curătică din buzunar, îşi ştergea fruntea, aprindea o mărăşească de la un tăciune prins cu cleştele, îşi dezgolea pieptu-i ca de taur, apoi mă lua la scuturat: "Ai venit, nepoate?" "Cum vezi". "Hai, ia-o de coadă, treci la treabă". Treaba de care-i vorba era să trag la foale. Îmi ştia interesul. Aşa pipernicit cum eram, mă opinteam, cu limba scoasă, trăgând de lantul care actiona burduful. Oboseam repede. Din zgura luminoasă în care eu suflasem aer, scotea un alt fier înroşit. ÎI apuca de un capăt cu cleştele, apoi il altoia, icnind, cu un ciocan, croind o altă potcoavă. Pe muteşte, il aşteptam cu cleştele în mână să termine. Apucam potcoava de un colt şi o aruncam într-o teică cu apă înnegrită. Gata, îmi făcusem damblaua!...
...Cu toate că au trecut ani multi de-atunci, de nea Silică Batog mă împiedic de el în amintiri ori de câte ori în nări îmi pătrunde miros de mangal încins. Avea fierăria lui, în curtea ceapeului, unde toată herghelia de cai a Mărtineştiului se lăsa potcovită de mâinile lui aspre şi dibace. Conductorii trăgeau cărutele sub nucii uriaşi dinspre nea Codin Marcu, dihămau caii, Ti legau de stanoage şi aşteptau, în ordine, să le vină rândul. Fierăria - o încăpere întunecoasă, unde nea Silică era şi slugă şi împărat. Pe un perete, împânzit cu chiroane de doişpe atârnau fel de fel de scule, cărora doar el le ştia rostul: cherpedine, cutitoaie, sfredele, compas, ciocane, dălti. Pe alt perete se înălta vatra cu foalele scârtfind şi suflând bătrâneşte, peste care se aşternuse un strat de praf de cărbune, gros de două deşte. in mijloc trona o nicovală lucitoare, cu un zăngănit pe care-I recunoşteam tocmai de la poarta ceapeului.
După multi ani, sositîntr-un concediu acasă, la părinti, am trecut şi pe la poarta lui nea Silică, cu gând să-i dau biete. Ştiam că, acum, mai la bătrânete, îşi trăsese fierăria, cat mai rămăsese din ea, acasă, pe malul gârlei.
...Mi-am aruncat privirea peste gard. Prin uşile larg deschise ale fierăriei zării foalele şi vatra - reci, încremenite. Jos, pe pământul sufocat de zgură, trona nicovala. Mi s-a părut mută, ruginită, fără de suflet. Bat în poartă. Poarta este închisă, la trei nasturi, ziva, probabil, doar zăvorul de la mijloc fiind tras. Îmi răspunse un puşti, nepot de-al lui nea Silică, bănuii eu. Se duse să-I cheme. Un bătrânel sprijinindu-se într-un toiag de cătină, ce-şi aruncase pe umeri o bundă jerpelită, iar pe cap îşi înfundase o căciulă roasă, cândva brumărie - atât mai rămăsese din nea Silică. După ce-şi aprinse o natională, horcăind din toti bojocii, mă luă în primire, cântărindu-mă din priviri. Nici n-apucai să-i spun că sunt băiatul lui lone! Matei, leatul lui, cu care a făcut premilitara împreună, că mă şi repezi. Oi fi fiind de la fisc, de la perceptie, gândii eu cu mintea lui. Cum să-i explic că sunt gazetar şi că vreau să scriu despre o meserie pe ducă? Degeaba i-am băgat sub nas legitimatia mea de ziarist, că el trase şi zăvorul de sus, aruncându-mi, în doi peri, că, oi fi fiind eu bă?iat bun, dar n-am ce scri despre el. Nepoliticos, am insistat, întrebându-I câti ani are. Şapteşcinci, îmi răspunse, ca din pod, dar, n-ai ce scri, că, de la zece ani, tot prin fum şi flare. Ce rost are să-ti spun de unde am furat meseria? De la un moş de-al meu din Gologanu, potcoveam cai, nişte armăsari grozavi. Câteodată mă sculam în crucea noptii şi aprindeam mangalul, plecau geambaşii cu caii după ce le înfăşurau copitele în obiele, ce ştiam eu despre cum se furau caii? Dar, n-ai ce scri. Când m-am însurat, am tras aici, pe malul gârlii. Herghelii de cai am potcovit. Suflau foalele zi şi noapte, focul mocnea, iar eu motăiam pe vatră. Mai reparam o munuşă, o osie, un butuc, o roată. Dar, n-ai ce scri, măi băiete, alea erau vremurile, pe oamenii care veneau la uşa mea Ti cunoşteam după cai. Acuma, n-ai ce scri, măi, tată, (hopa, s-a mai îmbunat nea Silică!), te văd că eşti om bun şi cu carte, da n-ai ce scri, zău! Şi caii s-au înrăit, nu numai oamenii. Lovesc, muşcă, prind nărav. M- am rablagit, mi-e greu. Vezi, (nu vedeam, n-aveam cum), n- am nici măcar un dram de mangal. (mă aşteptam să desferece poarta). Am acolo un fund de sac cu ciocănei de porumb. Foalele sunt vechi, ferfenită, ca şi bojocii mei, le- am furat de la nemti, din gară de la Sihlea, pe când se retrăgeau în paşpatru. Dar, fără mangal, trag din greu la ele. Să-ti spun cat mă miluieşte lumea pe o potcoveală? Îi spun, că, şi-aşa, n-ai ce scri, iau putin taică, mă mai înteleg cu oamenii pe-un ciur de mălai sau ceva legumă, nici ei n- au de unde. (Harşt! Deschise zăvorul de jos). Eu n-am de unde cumpăra o bucată de potcovită. Dacă aici, în Mărtineşti mi-a furat vreunul meseria? Păi, ar fi Lică fecioru¬miu ăla micu, da tre' să mă tin de capul lui, n-ai ce scri, tăiculită, fără tragere de inimă şi palme bătucite nu scot om din el. Da, băiete, ce stai la poartă (trase şi ultimul zăvor), intră, hai, pofteşte în potcovărie, că, şi-aşa, n-ai ce scri.