CRONICI AMICALE

GHEORGHE MOLDOVEANU - privind in urmă, cu duioşie

Reputatul filolog, Gheorghe Moldoveanu, de loc din Câmpineanca Vrancei, dar purtat de hazardul vieţii pe alte meleaguri, aflate la extremele fruntariilor bătrânei noastre Moldove, ne mărturiseşte cu emoţie, că, de fapt, în adâncul sufletului, "nu s-a desprins niciodată de lumea" în care şi-a trait copilăria şi adolescenţa, chiar dacă viaţa l-a "trimis în altă parte". Volumul "Izvorul Tămăduirii", Ed."Pim", laşi, 2014, evocă în episoade revelatoare, oameni, locuri şi întâmplări cunoscute, într-o orchestraţie de tonuri duioase, melancolice, ironice sau uşor comice.
Naratorul îşi asumă rolul de marionetist din spatele scenei, reprezentându-se pe sine aproape în fiecare dintre eroii celor opt povestiri. Personaje precum Luţă, Ghiţă, Anghel sau Ică ne apar ca alternative ale unei singure identităţi, din moment ce succesiunea episoadelorînnoadă firul epic şi predă ştafeta următorului protagonist. Se observă la Domnul Moldoveanu o anume deschidere către zonele abisale ale nefiinţei, precum şi o acută nevoie de sublimare a ternului cotidian în esenţele pure ale idealitătii. Prima naraţiune din volumul cu acelaşi titlu, "Izvorul Tămăduirii", creează conexiuni spirituale între realitatea rutinieră a vieţii de fiecare zi şi planul abstract al metafizicii. Incontestabil, ne aflăm în faţa unei veritabile bijuterii, din mai multe puncte de vedere: distribuirea echilibrată a simbolurilor religioase, dozarea corectă a limbajului artistic sub aspectul valorificării fondului lexical autohton şi mai ales, înnobilarea epicului prin inserţia inefabilului liric.
Viziunea auctorială pune în mişcare o lume ancorată în misterele existenţiale, revelate de practici divinatorii, preluate din tradiţia neştirbită a pământului. În acest sens, semnul crucii devine un imperativ sacerdotal pentru captarea bunăvoinţei celeste, în familia statuată pe principii conservatoare, iar călătoria lui Luţă la Dălhăuţi, capătă valenţele unui traseu iniţiatic, validat de gesturi şi momente ritualice: "nesigură că fiu-său
va face crucea ca lumea, Caterina îi desena pe faţă, cu mâna adunată în trei degete de trei ori la rând, semnul crucii, să-l ştie sub pază bună, cât va fi singur". Instalarea în acest unghi de interdependenţă telurico-astrală, creează interferenţe şi sinestezii între mit si realitate. Prin urmare, aflăm ca la schitul de la Dălhăuţi, este "un izvor ce iese de sub temelia bisericii a cărui apă primeşte in ziva de lzvorul Tămăduirii asemenea puteri, încât poate tămădui orice necaz". Peisajul uimitor al acestei lumi este completat de un personaj enigmatic, învăţătorul Ulmeanu, care se retrage după slujbă, pentru a-şi scruta în adâncul sufletului, mistuit de neştiute şi misterioase frământări lăuntrice.
Universul securizant, creat de legătura intimă, indestructibilă cu biserica, reprezentativ pentru o îndelungată perioadă din existenţa noastră ca popor, profund consonant cu fenomenul religios, se estompează treptat în celelalte povestiri, eşuând într-o realitate marcată dramatic de disfuncţiile sistemului social, cu efecte ruinătoare asupra oamenilor. Istoria agonizează sub teroarea unui timp catastrofal, ce necesită sacrificii şi adaptări cel puţin stânjenitoare, la draconicele îngrădiri ale orânduirii comuniste. Soarta oamenilor se joacă la ruleta norocului, căci depinde în mare măsură de şansele fiecăruia de a reuşi să învingă aberaţiile unor legi, traduse în false promisiuni şi inutile aşteptări. Pe această traiectorie se înscrie odiseea lui Ghiţă, eroul din schiţa "În preajma norocului", nevoit să bată la numeroase uşi, pentru un incert ajutor de studii, acordat de statul comunist tinerilor merituoşi, dar despre care aflam că, de fapt, era mai mult "o poveste", apărută în urma unui zvon" despre o bursă care se putea da nu se ştie bine cui şi în ce condiţii, pentru a putea urma cursurile unei facultăţi. Darcând alte şanse nu sunt, once soluţie poate fi salvatoare. Norocul trebuie să fie cercetat, ca să nu te ocoleasc?". Evitând exhibarea traumelor sociale sau expunerea excesivă a consecinţelor unei societăţi dizarmonice asupra oamenilor, naratorul proiectează evenimentele într-o aură de pozitivitate tonică, preferând subterfugiul şi detenta ca modalităţi epice de eludare a adevărului dureros.
Realitatea transpare aluziv la nivelul palierelor expresivităţii artistice, în exerciţii de virtuozitate stilistică, transpuse in jocuri de cuvinte cu dublu sens ("Se fac mereu economii, nu economie") sau in nonsensurile unor construcţii lexicale antinomice (Nu contează rezultatul, ci economiile").
Din îndepărtata Bucovină, Domnul Moldoveanu revarsă o undă de lumină asupra plaiunlorvrâncenesti, încărcate pentru Domnia sa, de conotaţiile axiologice unice ale cuvântului "acasă".