Intre "Pistol şi balalaică"

Amintiri noi din Şcoala de Literatură

O glumă cu regrete şi amintiri amare...
N-aveam decât 18 ani împliniţi de curând şi îndrăzneli necugetate. Din dragoste, fireşte, cum se întâmplă la acea vârstă. Şi cam la acea vârstă îndrăzneam să ne păcălim chiar şi părinţii. M-am trezit spunându-i mamei - draga mea mamă, acum de ani de zile dormindu-şi somnul de veci - că dacă nu acceptă să mă mărit cu Tom - Atanasie Toma, fireşte - acesta m-ar fi ameninţat că mă împuşcă! Doarvenea de la un ziar militar, "Pentru Patrie", şi avea în dotare un pistol pe care nu cred că l-a folosit vreodată! Mama a făcut ochii mari. A tăcut şi m-a trimis la culcare.
A doua zi m-am sculat devreme şi am plecat la internat, în Şoseaua Kiseleff, uitând de gluma cu care o cam speriasem pe buna mea măicuţă. După două zile, însă, cam pe la prânz, ce surpriză!! Am fost chemată urgent la direcţia şcolii. Trăsnet! În cabinetul luxos al directorului Aldan, cu frunţile plecate şi cam speriaţi, părinţii mei! Împreună cu Atanasie Toma!
Nu înţelegeam cu ce am greşit. Mă ştiam cel mai cuminte copil. Învăţam bine. Nu mă simţeam vinovată cu nimic. lar de gluma pe care i-ofăcusem mamei uitasem. Îmi tremurau mâinile şi vocea. Numai că zâmbetul uşor de pe chipul lui Tom parcă mă mai liniştea. Îmi era teamă să nu aud vreo veste rea. Un accident, un deces în familie...
- Tovarăşe Toma, îl aud pe directorul şcolii. Te rog, spune-ne, ai ameninţat-o pe loana Zamfir că o vei împuşca dacă nu acceptă căsătoria cu dumneata?
Am izbucnit în plâns.
- lertati-mă! A fost numai o glumă! ca s-o păcălesc pe mama! Fiindcă noi ne iubim şi ne-am promis căsătoria după ce vom termina şcoala. Până acum n-am greşit cu nimic! Chiar cu nimic! lartă-mă, mamă!
- O glumă proastă, aud glasul tatălui meu. Vezi că mama te-a crezut! Hai, fetiţo, nu mai plânge! Gata! Cere iertare părinţilor şi stai liniştită. Asta nu înseamnă că hotărârea noastră va duce la despărţire. Domnul director a înţeles toată tărăşenia. Îl vom ruga să ne ierte pentru deranj şi vom merge la clasă.
- Da! Da! lertaţi-mă! şi i-am sărit de gât mamei. Darvreau să ştiţi că n-am greşit cu nimic! Chiar cu nimic!
- Hai, gata, nu mai plânge, a spus tata. Ne întoarcem şi noi acasă. Dacă ne permite domnul director...
- Am înţeles, tovarăţe Toma! Pe loana o înţeleg, dar pe dumneata... Te ştiu ca pe unul dintre cei mai serioşi studenţi!
- Mulţumim. lertare pentru această glumă neserioasă. Neserrrioasă... Zâmbi din nou Tom în timp ce pronunţa cuvintele graseind, cum făcea de obicei.
- N-o să mai fac niciodată! Niciodată!
Şi nu mi-am uitat promisiunea. Chiar dacă se întâmpla să fiu tentată să mai glumesc din când în când cu mama! Cu Tom m-am căsătorit câţiva ani mai târziu, în 1956. Regretul că am pus-o pe mama mea într-o asemenea situaţie a rămas însă până astăzi şi cred că mă va urmări întotdeauna.

O altă glumă, dar cu mai mult umor
S-a întâmplatîntr-o seară, în dormitorul fetelor, la ideea Doinei Sălăjan. Era ora când trebuia să vină la internat Ana loniţă, de la părinţii ei, care locuiau în Bucureşti. În fiecare sâmbătă, colega noastră, Ana loniţă, mergea acasă până duminică seara, când trebuia să ajungă la internat. Un prilej tocmai potrivit pentru gluma ticluită la ideea Doinei Sălăjan - culmea! cea mai serioasă dintre colegele noastre.
Aşadar am mutat, muncind din greu, un dulap mare cu uşile rabatabile în dreptul uşii de intrare în dormitor. Am aşezat dulapul cu uşile potrivite în aşa fel, incât dacă descuiai uşa de intrare în dormitorte trezeai în dulap, pe întuneric!
Cel mai mare haz a izbucnit când sărmana Ana loniţă s-a pomenit în dulapul închis, bătând cu pumnii în închisoarea improvizată! S-a supărat, a ţipat, a aşteptat să tragem dulapul deoparte... Vestea s-a împrăţtiat imediat în toată şcoala. Au aflat şi directorii, s-au supărat şi colegii mai în vârstă... Pentru această glumă cu un final nefericit Ana loniţă suferea ori de câte ori intra pe uşa dormitorului şi nu mai voia să vorbească prieteneşte cu colegele, în special cu cele care puseseră la cale farsa... 0 vreme, fiindca glumele între colegi rămân un prilej de distracţie, şi până la urmă ne-am împăcat... cu toate că ne-au scăzut nişel nota la purtare!

Băiatul cu balalaica
Aurel Stanciu era cel mai timid dintre colegii noştri, iubitor de muzică şi proprietar al unei balalaici cu care cânta aşezat pe o buturugă din parcu Şcolii de Literatură, spre amuzamentul auditorilor. Într-una din seri fetele s-au hotărât să¬l pună la încercare pe timidul Aurel, invitându-l să le cânte un cântec în dormitorul lor.
Presimţind însă o glumă, citind veselia din ochii colegelor, Aurel s-a oprit cu balalaica în mână la uşa dormitorului, cerându-şi iertare că n-o poate face.
- De ce? au sărit fetele.
- Nu pot, sunteţi prea multe şi mi-e ruşine... Mergem în parc şi vă cânt acolo!
- Nu se poate! Poftim, intră!
- O, nu, iertare! N-o pot face!
- Hai, intră, Aurel!
- Nu, pentru Dumnezeu, nu!
Şi oricât au insistat tinerele colege, a fost imposibil să-l determine pe Aurel să intre în dormitorul fetelor. Povestea s-a răspândit repede în toată şcoala, iar Aurel s-a pricopsit cu porecla "timidul timizilor". Asta însă nu l-a împiedicat ca după absolvirea şcolii să aibă mai multe căsătorii, din care au rezultat cinci copii reuşiţi! Acum se bucură de o familie bogată, cu mulţi nepoţi!