CRONICĂ LITERARĂ

Cerneala din ghinda stejarului


În Memoria lui Femios (III). lelele şi elegiile lui Terian (Editura Junimea, 2015), ca în aproape toate cărţile lui Sterian Vicol, poezia creşte din cîteva simboluri cu o mare forţă de semnificare, provenind din orizontul mito-poetic românesc, exprimînd un spirit "'Agîn", atent la semnele pe care le primeşte de dinainte, din departele mitologiei, dar şi al unui senti¬ment religios creştin; simbolul tutelar este stejarul, arbore sacru care ocroteşte casa şi pe ai săi, arborele totemic, Ti spune Romulus Vulcănescu sau, altfel, arbore axial prin care vorfi comunicînd lumile subpămînteană, terestră şi celestă: "Nu mai bateţi lungi cuie în stejar,/ el este statuia vie din care răsar/ legăturile cerului cu pămîntul/ cu dureri şi fericiri, cu legămîntul!", scrie Sterian Vicol în poemul Nu bateţi cuie în stejar, fixînd, în sugestie, sacralitatea identificată în textele biblice, unde ni se spune că Avraam a ascultat revelaţiile lui Jahve sub un stejar, precum şi o tendinţă culturală care a făcut din acest copac simbolul forte' fizice şi psihice, al rezistenţei, pavăză a locului (cum, la Eminescu, în Andrei Mureşianu: "lar stejarul poporului meu tare ridică şi azi în vînturi/ Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză"): peste "ţăma fierbinte a easel", spune Sterian Vicol, "adie frunza stejarului tînăr". Plantat de poet, udat de cei ai casei pe care o ocroteşte "de pe end era în ghindă" şi, mai multMncă, tocmai din "somnul zeilor", iartalpa casei e, în fapt, una a scării de salcîm, celălalt arbore-pavăză al casei din mitologia noastră, plasatîn dreptul ferestrei, într-un curcubeu sau în "mijlocul viei americane", pe lîngă Hanul Conachi (unde poezia însăşi se prelinge "pe creanga stejarului") şi "gropile rîului Siret" ori pe creasta dealului unde mîna Domnului toarce un fuior din "cristalul verde al stejarului tînăr", arborele sacru, luminat de steaua Bethleemului, oferind fiinţei aghiazmă şi vindecare, iar sfinţilor, aura lor ("Aura sfinţilor care m-au văzut era/ de frunză de stejar", se spune în Lovitura), identified, iată, imaginea tatălui: "Acolo, pe coasta Văii, tata îşi atîma/ pentru odihnă, în creanga steja¬rului,/ coasa ca un şarpe verde între frunze,/ cu cifra şapte semănînd, deschisă spre nod - / Pe ramurile largi, stejarul legăna cuibul/ unui vultur, în care un copilandru,/zi şi noapte, veghea coacerea poamei/ pentru vinul american - cum zicea tata -/ pe care îl beau neamurile de la Prut -/ Mai sus, şi înspre moş Ţicău, unicul/ din sat, cu negri cai, nervoşi ca vîntul/începutului de iarnă, sus, pe ramul/în formă de cruce, perfora verdele/ un alt cuib de pasăre neagră cit/ un punct negru într-un vers alb,/ sau ca o verigă legînd cerul/ de via americană - invenţia lui,/ a micului paznic din stejarul unde/ coasa tatălui citeodată mai cînta;/Acolo, pe toate ramurile întinse/ neatinse/ ale stejarului, micul paznic,/ copilandru visător, încerca lansarea,/ urcarea pînă-n vîrful destins ca un arc/ pentru prinderea norului adormit în cer.../ Veghind coacerea poamei din via americană,/ paznicul eel micîn leagănul lui,/clătinaînsăşi foamea şi setea stejarului/ care au fost numai ale lui, Aleluia!/ Acolo, îşi atîma tata coasa pentru odihnă,/ coasa ca un şarpe atit de verde că era/ negru, ori cu cifra şapte geamănă, semănînd,/în zori, gura coasei sîngera, sîngera" (Stejarul din via americană).
Orizontul mito-poetic românesc e, în fond, al satului "dintre dealuri" din toată poezia pe care Sterian Vicol a scris-o "cu picătura de sînge a ţăranului"; satul ocrotit de trunchiul semeţ al stejarului e cel din părţile Galaţiului (Independenţa, Hanul Conachi, Ţuţcani şi "mai departe,/ dincolo de Zoiţana, Goideşti, Gliganu, Bîzanu"), iar topos-ul peste tot prezent în lirica lui "Terian" e Valea şi, mai ales, Rîpa Zbancului, cu cei ai casei, cu fata morarului, fetele lui TTrsoi, Maria, fata lui moş Meluţă, gemenii lui Amaru, părintele Pelage, dascălii Zugravu, Stafie, Chiosa, Modiga, Napolion, "fiul satului", moş Dumitru care altoieşte via "în genunchi" etc.: Rîpe Zbancului, locul unde fiinţa biruie "somnul memoriei" e axa lumii pe care visează copilandrul din ograda copilăriei şi prin care curge cerul însuşi: "Rîpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; Rîpa Zbancului însumează/ toate izvoarele cu inimile lorîn/sunetul apei şi-al clopotelor,/ al vocilor uitate către alte voci/ţesînd cîntecul precum, doamne, se ţese/ cămaşa fiului din cînepa putrezită,/ bătută de mama în meliţa de salcîm/ şi-n războiul de ţesutal bunicii.../Văzul şi auzul părinţilorscobesc/în coroniţa bobului de grîu şi de nisip/ ce limpezesc însăţi piatra fintînii/ din Rîpa traversînd drumul Domnului!/ Rîpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; ea, RTpa Zbancului,/atîmă de cerca un leagăn prin care/ copii şi părinţi ating marginea lumii" (Sunetul apei). Nu doar cu sîngele ţăranului îşi scrie poezia, cum spune, Sterian Vicol, ci şi "cu vin", lîngă "femeia noctumă" ori cu balerina care "dansează pe terasa de deasupra mării"; atunci vin ielele în vechi orgii valpurgice şi ceremonialuri dionisiace, păstrînd, cum se vede, poezia în aceeaşi priză la orizontul mito-poetic: "Vin ele, ielele, pe braţe/ cu somnul aerului, legănîndu-l,/ vin ele şi-mi aduc o cană cu vin/ să pot să scriu sub albia rîului/ săgetat de păstrăvi aurii.../ Trebuie să le vezi dansul/ chiar dacă hora lor te îmbolnăveşte,/ chiar dacă adolescenţ'', transpiră/ luaţi parcă de frigurile nopţii!/ CTnd vrei să bei apa din fîntînă/ întîi sorbi dansul ielelor/ odată cu umbra păsărilor,/ destrămată de andreaua stelelor!/ Ţiţele lorca pui de rîndunică/ leagănă sălciile cu mitişori de aur/ sub care cercul de pămînt aşteaptă/ săgeata sămînţei, vestitoarea lumii!/ Vin ele, ielele, purtînd pe braţe/somnul aerului, legănîndu-l,/vin ele şi-mi aduc o cană cu vin/ să pot să scriu despre ele/ iele!" (lelele).
Scrisă cu cemeală din ghinda stejarului, poezia lui Sterian Vicol e a cîntecului din ochii ielelor şi a copilăriei din ograda de la marginea lumii şi a cerului înfiptîn trunchiul stejarului tînăr: "0, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ peste vîrfuri de stejar, apoi peste/ aducerile-aminte - cuib de ciocîrlie -/ cînd fiecare ou e-o altă poveste.../ Prin roua dimineţii, peste case şi izvoare,/ descoperim deodată, răscrucea lumii,/ şi-atunci pe margini de timp, piîng fecioare/ dar de sunetul lacrimii, frică nu mi-i!/ 0, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ vîrf de stejar rămas în poezie!" (Elegiile puiului de stejar). Lirica lui Sterian Vicol se alătură aceleia a fondului arhetipal românesc, reprezentată strălucit, în literatura noastră de azi, de poeţ' precum Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Valeriu Matei.