MARI CREATORI AI LUMII

ECHIVALENŢE în limba română
de Horia Zilieru


ALEKSANDR BLOK

Necunoscuta

Deasupra crâşmelor, mai către seară
mocneşte orb văzduhul vesperal
şi-n damful şleahtei de cheflii de-ocară
desmăţul turbură fetid aval.

Peste plictisul uliţelor strâmbe
şi monotone vile lâncezind
covrigul din reclame ştirbe rumpe
un plâns de prunci icnind din când în când.

Melonul asudat poncif pe spate
şi bariere îndărăt, flecari
ricani versanţi şi fufe refuzate
reiau plimbările prin şanţ, arar.

Lopeţile pe lacuri se lamentă
cât chicotesc la ritmul lor femei,
doar luna guşteră indiferentă
îşi trage pielea prin prelinsul ei.

Ştanţatul disc în cupa mea tresare
ca mine răvăşit, moi drugul bun,
de vlagă stors la surda uzurpare
tăcerile-mi smerite să răzbun.

La mesele colţare, desmorţite
guri de mujici la unison în glas,
mahmuri molâu “in vino veritas”

La ora fixă-n cer, seară de seară,
(ori visul nevisat în vis îndur!)
o Doamnă în mătăsuri princiare
îmi scaldă al ferestrei clarobscur.

Dintr-un netimp, erotică apare
printre hizliţi îşi taie drum cu greu
lăsând o boare de parfume rare,
se-aşează numai în pervazul meu.

Cordele desnodate înfioară
credinţe vechi şi-n doliu îi tresar
la pălărie pene şi-o uşoară
rază din inele sună clar.

Abia strâns de umbra spăimântată
prin negrul voal privirea mi-o petrec
şi-a depărtării vrajă se arată
şi fermecatul ţărm cuprind întreg.

Am fost cel hărăzuit cu mistere
şi aura cuiva avui ca har
prin plasma/giulgiu sufletul de-mi cere
intrusul vin întru blestem amar.

Ai!, penele de struţ căzând piezişe
pe-a treia din meninge ostenesc,
albaştri ochi seninele prundişe
ridică-n floare cearcănul ceresc.

Mi-e inima chivot comorii sfinte,
încredinţata cheie o deţin:
în veac, smintitule, luând aminte
şi strig că adevărul e în vin.

PAUL VERLAINE

Cânt întomnat

Sfâşietor
Prelungi
De-ntomnări
Sparg în cord
Lamentări
Monocord.

Greu respirând
Şi palid, când
Bate-un ceas
Învie-n minte
Vremi dinainte
Şi plâng azi.

Slobod mă las
Dus de pripas
Vânt nevânt
Sus, înapoi,
Galbenei foi
Mult semănând.

PIERRE TROTTIER

Atâtea femei

Câte femei în viaţa mea intrară,
atâtea forme sufletului toate.
O rochie (în dar) la fiecare
şi după har (pe rând) rescris pohemul.

Moda se schimbă
globu-n rotire
trupuri învârte
rod să respire

Câte femei în tine rătăciră
atâtea amintiri, pe policioare
biblioteca scumpă: cimitirul
unde te cauţi fără încetare,
între fetiţa ce veni pe lume
şi Maica ta călătorind subt humă.

Între cămaşa de botez ca roua
şi giulgiul cald al celei înstelate
o carte stă deschisă ca un leagăn,
coperţile, imaginat sicriul
“bun de tipar florar nouăsprezece”

Somn lin, soţie, încă desvelită,
vis dulce, îngeră înmugurată,
polenul fie-ţi ţărna, mamă bună,
dormi, suflete tihnit, multdrumeţitul
prin singura frumuseţe şi povară
ce îşi refuză stofa şi cuvântul.

Moda se schimbă
globu-n rotire
trupuri învârte
rod să respire

Roteşte-te, întoarce teafăr capul
spre muguraş şi tânăra soţie
spre maica duh, spre moartea ta întreagă
cât sufletul le este forma vie.