In memoriam

Manole Auneanu, la 80 de ani de la naştere
Un mare prieten al umoriştilor

Manole Auneanu a fost ziarist, scriitor, edi¬tor. S-a născut la Galaţi, într-o familie de armeni (Aunian), în ziua de 10 octombrie 1935. A făcut liceul la “Vasile Alecsandri”, apoi a fost redactor la “Viaţa Nouă” din Galaţi. În 1964, şi-a luat Licenţa în filologie la Universitatea din Bucureşti, după care a intrat în presa centrală; din 1977 s-a aflat în postul de redac¬tor şef-adjunct la “Urzica”, pentru ca din 1984 (până în 1989) să fie publicist-comentator la “Magazin”. Ca scriitor, debutează în 1959, în revista “Tribuna”. Publică o culegere de schiţ?e “Cerul era aproape” (1961), într-un limbaj sobru şi evocator. În 1965, îi apare “Destinul îngerilor”, povestiri şi nuvele, în manieră jurnalistică, literaturizată, apoi în 1973 “Aventura nocturnă”, etichetată de critică drept “oaia neagră a anilor ‘70”, pentru oglindirea bolnavă a societăţii româneşti aflate în declin; cartea a fost tradusă în mai multe limbi. În 1993, îi apare “Noaptea disperaţilor”, analiză psihologică a dramelor existenţiale. Obţine două premii: Premiul revistei “Luceafărul”, pentru volumul de debut şi Premiul internaţional “Alek”, (proză scurtă), pentru “rafinamentul stilistic, suspansul epic şi mirajul construcţiei literare”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor, începând din anul 1965.
Foarte importantă pentru scriitorii de umor şi caricaturiştii din întreaga ţară a fost trecerea lui Manole Auneanu la „Urzica”, cum spuneam, în 1977, ca redactor-şef adjunct, pentru şapte ani! Această etapă a lăsat urme adânci în memoria şi în cariera multora, între care trebuie să-i amintim şi pe unii membri ai Cenaclului literar de umor „Verva”, înfiinţat la Galaţi în acelaşi an, 1977. Repet, la „Urzica”, Manole Auneanu a fost doar adjunct – mai întâi al lui Aurel Baranga, apoi, după moartea acestuia, propriul său adjunct... – calitate în care a făcut ce trebuia, adică, i-a lăsat pe scriitori să „comită” umor (şi satiră) într-o libertate, de care ne mirăm şi acum că a existat, (re)citind textele publicate în acei ani în revistă sau în almanahul „Perpetuum comic”. Se stinge, prematur, din via?ă la vârsta de 58 de ani (27 decembrie 1993) în Bucureşti.
La şapte ani de la plecarea scriitorului din această lume, în decembrie 2000, ca un memento comemorativ, îi apărea postum, evident, cartea „Conversaţie cu alter ego” (Editura „Libripress”, 240 de pagini, consilier editorial Catrinel Auneanu, prefaţă lon Tipsie). Pe Manole Auneanu nu l-a recompensat nimeni cu nimic şi nici nu avea nevoie de aşa ceva, dar nici nu s-a aşteptat la reacţia de adversitate, atât din partea autorităţilor, cât şi din partea – culmea ironiei – caricaturiştilor.” Cartea „Conversaţie cu alter ego” este o ediţie bibliofilă, apărută în 200 de exemplare, semnatarul rândurilor de faţă având onoarea de primi exemplarul nr. 2, în amintirea anilor frumoşi când gălăţeanul Manole Auneanu a fost alături şi a sprijinit cât a putut cenaclul „Verva”.
Personal, cred că Manole Auneanu, privindu-ne de acolo, de sus, ne va ierta pentru că la Galaţi se vorbeşte, totuşi, încă foarte puţin despre sine şi opera sa. Cu toate că în toţi aceşti ani, cei care şi-au legat opera proprie (atât cât este) de numele său şi al publicaţiilor scoase de îndrăgitul scriitor-mentor nu au încetat să-l evoce, cu diverse prilejuri. Amintesc aici doar câteva dintre cele mai recente: prezenţa sa în „O antologie a literaturii gălăţene contemporane”, vol. lV – umor sau în „lstoria umorului gălăţean”, editate de Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi. lar rândurile de faţă trebuie considerate o invitaţie la neuitare. La neuitarea lui Manole Auneanu.

Dan Plăeşu