POEŢI DUNĂRENI

CORIOLAN PĂUNESCU - 70

Poveste
Iubito, să nu treci pe aleea care urcă
însingurată-nspre cazarma vechee
gata-n cer să dea urlând cu tunul
un general bătrân şi într-o ureche.
El vrea iubirea în fragmente pure
s-o spargă într-o clipă cu obuze oarbe
şi rătăcind apoi prin suflet să îţi fure
cam tot ce ai şi ţi se cade.
Tu, dacă-l vezi, păşeşte mai departe,
nu-i sta în cale nici măcar o clipă
şi lasă-i liber gândul ca să-l poarte
ca o bătaie neagră de aripă.
Spre seară ne-om muta pe-o altă stradă
să ne iubim pe creasta nopţii-nfrigurate
având cu noi câte-o petardă,
şi un dor nebun de libertate.
Târziu, bătrânu-n haina-i de cătană
va arunca în aer cazarma milenară,
şi-n stele-şi va purta fiinţa lui sărmană
precum într-o poveste tristă şi barbară.

Nu ajunge chemarea din izvoare
Apar pe bolta curbă luceferi de faianţă,
pământu-şi răsuceşte-n cercuri fumul
şi mă cutremur văzând de la distanţă
cum viaţa trecel a hotare drumul.
Din universuri ample văd lumea în alertă
de parcă-n case hunii ne intră a doua oară
furându-ne pădurea în graba lor secretă
de-a stăpâni etern un vechi cotlon de ţară.
Mă uit că nu ajunge chemarea din izvoare
prin atitudini trace şi-a liniştii spirală
dar ştiu că-n noapte un zburător din zare
va trage brazdă peste câmpia cheală.
Şi vor pleca barcazuri peste marea lumii
vestind că regii străvechimii s-or întoarce
şi semne vom avea pe la căderea brumii
când strugurii în visuri s-or preface.

Şi nu mai veni
Iar ai venit recea şi buna mea toamnă
în mantia-ţi ruginie, ce-o ştiu de demult.
Şi, uite, îţi văd iar privirea ce-ndeamnă
la iubire când îndemnuri din ceruri ascult.
Dar du-te departe, de-a vremii vâltoare,
şi nu te opri niciodată pe vechiul meu prag
că astăzi, iată, amintirea-ţi mă doare
şi nu-ţi pot deschide uşa cu drag.
Eşti îmbrăcată ca şi-n anul în care
te-am văzut în agerii ochi prima dată
când veneam în parc, atras de fanfare,
şi de galbena ta lumină curată.
Eşti încă înaltă şi fruntea ţi-e iar visătoare
şi amiroşi a gutui, şi a iarbă uscată,
prin care cu luna pe margini de mare,
alerg cu gândul la un lujer de fată.
Nu mai veni în haina-ţi lungă, pestriţă
cu aura ta, de tristă poetă damnată,
şi uită că bei din vinovata licoare de viţă
ca şi când tu n-ai fi băut niciodată.

Eminesciană
Marea sună în tăiate, aspre şi-ngheţate valuri,
vântu-ndoaie oglinda apei ca-ntinsurile de table
iar eu trec, ca o visare, către netedele maluri,
ca un rege fără ţară înspre câmpurile glabre.
O, se ştie că pe dunga vieţii triste, instabilă,
unii trecem ca-mpăraţi senini, ba chiar puternici,
şi-alţii robi ai pătimirii ce cu inima fragilă
reuşesc să fie-n lume prinţi umili şi prea sfielnici.
Noi, pe-aceste ţărmuri, Doamne, stăm în calea
lupilor flămânzi de carne şi de-a trupului viscere
şi de-ntrebi în ce lumină pare că se scaldă zarea
îţi răspund că văd o umbră ce ne macină-n tăcere…
Nimeni nu ne ţine partea spre mareele ce sapă,
stânca dacică ce vine către noi dinspre milenii
dar de ce ni-e multă sete, când avem atâta apă,
şi din tot ce e al nostru nu primim decât vedenii?
Astfel vremea se desface ca şi cojile de nucă
spre-a lăsa privirii noastre bulbi de fagure şi fiere,
iar sub fruntea care naşte muguri treji ce se usucă
gândul trece-n veşnicie munţi de ceară şi durere.

Semne
O, flăcările albastre ce ard din pietre sfinte
descoperind în noapte comorile ascunse
ce se transformă-n gesturi şi tragice cuvinte
ca nişte albe păsări cu aripi mari, întinse.
Sunt limbi de flăcări ce urcă-n spre coclaur
cu-ndemnul de-a topi bătrânele filoane
străluminând prin munţi cărările de aur
ce duc spre drumul neted cu palide icoane.
În vârf de munte, însă, priveşte cu mânie
dacul cel liber cu ţundră şi căciula dacă,
iar eu înalţ privirea blândă şi trupul din vecie
şi-mi cer smerit iertare că ţara ni-i săracă.
Astfel, mă tem de focuri insinuate-n semne
venind din vechiul neam de stirpe milenară
pe drum de inimi statornic să ne-ndemne
către un gong final pe-o scenă arbitrară.
Se vor întoarce tăriile acestui neam de regi
sub zodia împăratului din cerurile sfinte
şi nu va fi odată târziu ca-n taină să-nţelegi
că noi venim din trupul planetelor râvnite.

Oameni şi lupi deopotrivă
Nu ştiu cum din ceruri mai cântă
un glas de tulnic pe muntele meu
şi de ce în zori o voce de sfântă
s-aude din lutul cel galben şi greu.
E maica ce strigă că noaptea la stână
coboară lupii hulpavi din cetate
iar noi să luăm vechi arme în mână
şi gata să fim cu ei a ne bate.
Au, au fac lupii precum nişte oameni
şi ei, oamenii, urlă cu glasuri de lup
că nici nu ştii cu cine să le asameni
zvârcolirea ca un roi de-albine în stup.
Să tragi, atunci, cu puşca de-a valma
în cei care noptea dau iama prin stâni
şi nu te uita că prinde funingine arma
de sânge de om ori de alte jivini.
Vestiţii furi se-mbracă-n a lupilor piei
iar fiarele-n haine de oameni ce pradă
pământul şi neamul cu-al vieţii temei
Şi fug prin păduri ca nimeni să-i vadă…