CONFESIUNI

Viaţă de nonagenar
de Neculai I. Staicu Buciumeni

...Dar unde sunteţi voi dragi şi scumpi ani ai sfintei copilării, lipsite de griji şi de necazuri, când sfânta noastră mamă Olguţa, ne sfătuia să devenim oameni drepţi, cinstiţi şi corecţi?
Acum, la aproape 95 de ani, mărturisesc că am trăit o viaţă dură, participând la cel de-al Doilea Război Mondial, luptând în cadrul Bătăliei Crimeii deja încercuite, transportaţi cu avioane nemţeşti, fără să ne întrebăm ce soartă vom avea, existând doar trei variante: moarte de erou, prizonieratul la ruşi, de nedorit, căci însemna sfârşit prin înfometare în lagărele exterminatoare sau să fim aruncaţi în apele mării, hrană pentru peşti, caracatiţe ori alte lighioane ale întunecatelor sale adâncuri. Numai că Atotputernicul ne-a hărăzit altă soartă, care ne-a mânat din zona Mării Azov până la Brno, participând şi la ultima luptă, care a avut loc în ziua de 9 mai, inamici fiind dobrovoiţii generalului Anderson. Uite aşa am ajuns pe jos circa 2000km, călcaţi între 10 iunie şi 31 august 1945, zi în care am poposit în satul de pe malul Cibinului, Cristian. lată, au trecut de atunci 70 de ani, cu bunele şi relele lor, ani în care am fost căsătorit şi am avut doi copii, de care nu pot fi decât mândru.
Acum trăiesc viaţa de nonagenar, la 14 decembrie împlinind rotunda vârstă de 95 de ani. mulţumesc, Doamne!
Nu-mi găsesc legitimaţia şi nici nu ştiu unde poate fi. Am sunat să-l întreb pe Horia, dar nu răspunde.
A trecut prin faţa blocului soţia lui Rustern. El s-a mutat cu mama lui, fiind femeie bătrână! Mulţumesc Atotputernicului că încă mă pot servi singur; dar când nu voi mai putea ce voi face?
Serviciul meteorologic a spus că astăzi, vineri 3 iulie, va ploua, dar e iinişte, deşi cerul este înnorat dincolo de oraş.
M-a vizitat dl. director Căldăraru, cu care am vorbit despre filiala Buciumeni a Muzeului de lstorie Galaţi, urmând să facem o deplasare până acolo, spre a stabili condiţiile de preluare a Casei Părinteşti, ştiind că aşa cum a spus un scriitor din Basarabia „Casa părintească nu se vinde”...
...De acum viaţa peste 95 de ani
Zilele, săptămânile şi lunile se perindă cu aceeaşi regularitate ca şi până acum, numai că ele se adaugă unui nonagenar şi jumătate, care priveşte viaţa prin fereastra exilului quasivoluntar, silit de greutăţile în deplasare şi de faptul că nu prea i se mai deschide uşa, locul său la comemorarea zilelor sărbătoreşti fiind preluat de oameni maturi, încă în putere, care nu aşteaptă maşini pentru a fi transportaţi la locurile fixate pentru comemorare. Că nu sunt veterani ai celui de al Doilea Război Mondial nu mai contează, ei fiind preferaţi deoarece ocupă şi un loc în politica vremii.
Noi, oamenii de ieri, care trăim din amintiri, suntem lăsaţi să povestim nepoţilor cum a fost în război şi cum de nu am făcut suprema jertfă pentru PATRlE, precum eroii înscrişi în Cartea de Aur a devenirii României. Eu, nonagenarul plus cinci ani astăzi sunt mulţumit că am răspuns la chemarea PATRlEl, luptând atât în răsărit, cu cele 7 Divizii, fiind participant la „Bătălia Crimeii” 10 aprilie¬23 aprilie 1944, iar în vest, după 23 august 1944 am luptat alături de Naţiunile Unite în funcţia de şef birou operaţii, la Comandamentul Artileriei Diviziei 10 lnfanterie, dispunând de un regiment ce avea trei divizioane, din care două cu tunuri de câmp şi al treilea cu branduri de 120mm. Trebuie să arăt că la multe acţiuni în forţă ale Diviziei spărgătoare de fronturi, cum am numit-o în glumă, am avut ca unităţi de întărire regimente de artilerie grea române, precum şi unităţi ruseşti, cum a fost o unitate de Katiuşe, o brigadă de artilerie grea, apoi regimente de artilerie de câmp, ca şi un regiment de branduri, pentru toate eu făcând ordinele de operaţii, traduse în iimba aiiaţilor de un sublocotenent care le cunoştea foarte bine limba, spre a avea certitudinea că nu se vor strecura greşeii inadmisibile; şi colaborarea a fost perfectă de fiecare dată...
Pentru activitatea din Crimeea am fost decorat cu ordinul Coroana României cu spade, frunze de stejar şi panglică de Virtute Militară, iar în Campania din Vest, alături de Naţiunile Unite, generalul Cămăraşu, comandantul Diviziei mi-a prins la piept, după încheierea Marii Conflagraţii/ al Doilea Război Mondial, ordinul Steaua României cu spade, frunze de stejar şi panglică de Virtute Militară. Dar cea mai mare răsplată pentru că mi-am făcut datoria alături de toţi camarazii – Pantelimon, Radu lonel, Pşait lacob, Teodosiu Decebal, Streja Stelian, Constantin Drăghicescu¬Ghiman – a fost faptul că m-am întors sănătos acasă, în timp ce unii camarazi îşi dorm somnul de veci în glie străină: cpt. Popa N. lonel, coleg de liceu, în cimitirul Zvolen, tot acolo aflându-se şi Samoilă Gheorghe, cel căruia i-a rămas în inimă amintirea copilului zvârlugă, la care ţinea foarte mult, rămas doar cu mama lui. Şi în Crimeea am pierdut doi camarazi, sublt. Caranfil Emil din Bateria democrată cu Vintilescu din Bateria a lV-a a Şcolii Ofiţeri Activi Artilerie Piteşti. Tuturor eroilor colegi şi camarazi să le fie ţărâna uşoară şi somnul dulce, căci chiar de n-au fost însuraţi au avut fiinţe dragi, părinţi, fraţi şi surori, cărora li s-au frânt inimile când au aflat despre ireparabila pierdere...
Întorcându-mă la „Viaţa de nonagenar” trebuie să recunosc/mărturisesc că pentru mine condiţiile sunt din ce în ce mai grele, dificile chiar şi că doar Atotputernicul mă ţine pe pământ. Mulţumesc, Doamne!
Am păşit peste cei 90 de ani cu bine, iar la 14 noiembrie/1 decembrie, cu ajutorul Celui de sus, voi împlini 95. Sfânta mea mamă mi-a spus că am venit pe lume în ziua de lăsatul secului pentru Postul Crăciunului; atunci de ce apar în acte ca născut la 1 decembrie? M-am străduit să dezleg enigma, fără să reuşesc. Exact ca problema numelui pârâului din vatra satului, ce izvorăşte de la marginea pădurii Buciumeni; de ce a primit numele Tecucel, satul de peste deal apărând abia după epidemia de ciumă din 1866. Şi totuşi o explicaţie există. A existat un sat Tecucel cu apă, poate că originea lui se pierde în negura istoriei, undeva către Descălecat..., deşi a fost citat pentru prima dată după prima menţiune pentru Buciumeni. Dar să las problemele nerezolvate de specialişti, după ieşirea moldovenilor din starea de Devălmăşie... căci la 95 de ani nu mai am timp şi nici puterea de a despica firul de păr în patru părţi... Să şi¬o pună psd-iştii lui Ponta, cel plecat la turci pentru operaţie, nu la Bucureşti, Viena, Paris ori Berlin. C-aşa-i la noi... deşi avem specialişti de marcă... până nu spunem că mergem afară pentru a ne trata de „gâlci” nu simţim că dumicatul alunecă normal, adică de sus în jos, iar tanti Măndiţa ot Toflescura se fâţâie să-i facă drum de jos în sus că aşa ar fi de „bon ton”! Auzi dumneata, domnule! Nu e bine cum e bine, ci invers...
Datorită secetei prelungite a început să se îngălbenească şi vegetaţia din faţa ferestrei mele, chiar apărată de cireşii amari ieşiţi din sâmburii Codrinei... Asta înseamnă că la câmp canicula a făcut dezastru, pârjoiind tot, inclusiv iarba imaşurilor pentru vite. A mai fost o atare secetă în 1942, când ovăzul a rămas nedezvoltat spre a putea fi secerat pentru boabe, fiind dat pentru cosit unităţilor de dobrovolţi din zonă, aflaţi sub comandă germană. La noi era cartiruit cpt. Von Depe ce comanda un batalion de muncitori repartizaţi pe la podgorenii din zonă, viticultori precum Mihalache Filimon, care avea 8 ha de vie nobilă, activitate care cerea multe zile de muncă pentru fiecare hectar. Cât despre producţie, mai bun vin ca al lui nu se găsea decât la viticultorii din Nicoreşti.
Lumea este în permanentă schimbare, în special de la o generaţie la alta. Când eram elev de liceu am cunoscut foarte bine târgul Nicoreşti, începând cu Nelu Săndulescu, nepotul preotului Constantin, secretarul Primăriei, don’şoara lstrate, fiica librarului, fraţii Ţurea, unul cu magazin universal şi celălalt proprietar de restaurant la monument, l-am cunoscut şi pe frizer, care făcuse o vioară din beţe de chibrit, desigur am cunoscut-o şi pe fiica morarului, apoi pe doctorul Pleşu, pe farmacist... şi câţiva podgoreni cu vie multă, precum Pionescu din localitate, alături aflându-se prefectul colonel Goţescu, precum şi alte persoane din Tecuci. Unii viticultori cu producţii mari aveau magazine-depozit pentru desfacere în oraşe precum Cluj, Timişoara, Constanţa, Arad, în afară de laşi, Chişinău, Bacău, Focşani, care aveau podgoriile lor. Erau întinse vii la Drăgăşani, Odobeşti, Panciu, Valea Călugărească, Dealu Mare, Nicoreşti, în cadrul căruia intrau şi viile din Hănţeşti, Vizureşti şi cele de pe dealurile satului Tecucelul Sec. În Buciumeni aveau vie nobilă 1 hectar înv. Ştefan Rău, 6 ha Ştefan Ştefăniţă urmat de fiul său Anastase, tatăl nostru 1 ha şi mai târziu o fâştoacă popa ilie pe Roşia, pe care o păzeau cu rândul ziua fetele Emilia şi Gabriela, iar după ce amurgea feciorii Tavică şi Tică. Via noastră am păzit-o şi eu, îmi făcusem prepeleag într-un cireş, unde stăteam toată ziua, căci atunci cine voia să mănânce poamă lua un strugure doi, zicea „bogdaproste” şi pleca în treaba lui. Acum 15-20 de ani am auzit un muncitor în trenul spre Galaţi că i-a fost culeasă toată via, iar pe altul că a găsit butucii scoşi din pământ, fără nici o bobiţă. Lumea a evoluat, nu mai zice nici mulţumesc după ce ţi-a luat toată poama. Au învăţat ceva de la fiii stepelor bântuite de cazaci, adică să pună pe alţii să muncească pentru ei, lor fiindu-le drag alcoolul, consumat chiar fără un cât de mic pansament gastric, apoi toată ziua umblând ameţiţi sau dormind prin şanţuri de mă întreb cum de rămân sănătoşi, buni de executat ordinele superiorilor. Desigur ţara vecină a avut intelectuaII de rasă, scriitori de mare valoare, comandanţi de oştire destoinici, să nu uităm pe un Puşkin, un Dostoievski sau Lermontov... dar pe lângă ei este şi gângă multă. Am avut pe front colaborări fructuoase cu unii comandanţi de brigăzi, regimente de artilerie precum şi de katiuşe,tancuri şi branduri care ne-au fost de mare ajutor în spulberarea inamicului, nemţii retrăgându-se atât cât să nu fie ajunşi până la organizarea unei noi linii de rezistenţă. Am aflat că şi ei făceau chefuri, dar când socoteau că nu ar fi bine să fie văzuţi de altcineva în starea euforică de moment se duceau să se culce, când se trezeau erau din nou ca scoşi din cutie. Frumos, nu? Nu ca la noi, am văzut un lt.col. topit, dus de un caporal al armatei comuniste. Se făceau petreceri şi în armata regală, dar în circuit închis, să nu fie nimeni văzut de ostaşi, spre a nu-şi pierde ascendentul în unitate. După ce am devenit aliaţi cu Naţiunile Unite, cu armata rusă luptând cot la cot, au existat şi cadre care pierdeau şirul paharelor de tărie ori vin consumate... şi nu era bine. Pentru ostaşi trebuie să fii model demn de urmat... atunci îţi execută ordinele oriunde l-ai trimite. Îmi amintesc un caz petrecut în Crimeea, pe front în zona Mării Sivaş/ Putredă. Ne aflam în război de poziţie şi ruşii au executat un atac, după o intensă pregătire de artilerie, care ne-a rupt legătura cu bateriile de tragere; atunci am dispus să plece controlul pe fir să repare defecţiunea. Respectivul avea 21 de ani şi o zvârlugă de copil pentru care luase ca „manglă” de la Armiansc o pereche de ghetuţe pentru copilul de acasă. Ostaşul m-a întrebat dacă ştiam unde-i trimiteam. l-am răspuns că s-ar fi putut să nu se mai întoarcă. Atunci mă duc, mi-a spus cu glas hotărât. Şi s-a dus, a restabilit legătura şi ne-am întors cu bine toţi în ţară, urmăriţi de inamic cu artileria de coastă, apoi de aviaţia de recunoaştere îndepărtată, care a trimis bombardierele după noi, dar fiind doborâte două dintre ele de artileria antiaeriană, restul şi¬au descărcat încărcătura în mare, raportând la bază „misiune îndeplinită”. Am fost descoperiţi şi de un submarin, dar vasul nostru Totila a avut timp să intre în spatele barajului de mine din faţa Constanţei, altfel am fi ajuns hrană pentru peştii, sepiile şi nu mai ştiu ce alte animale prădătoare ale adâncurilor Mării Negre; dar Cel de Sus ne-a ajutat să ajungem cu bine în portul Constanţa, ACASĂ, unde am sărutat, de bucurie pământul Patriei, socotind că ne născusem a doua oară, împreună cu slt. Pantelimon, lt. Marcu... şi alţi camarazi din Regimentul 20 Artilerie, ce avea garnizoana în oraşul Călăraşi.
Apoi am plecat spre Vest, lipsind din ţară până s-a încheiat cea mai cumplită conflagraţie mondială, la 7/9 mai 1945, după care am mai stat o lună printre străini, tânjind de dorul pentru ACASĂ, către care am pornit pe 10 iunie 1945, trebuind să facem un marş pe jos care a însumat circa 2000 km, distanţă parcursă până la 31 august. Şi aici comandantul Divizionului l, dar mai mult al Bateriei a IIl-a şi-a făcut singur probleme, agonisind trei căruţe cu pradă de război, în ţară făcând Şcoala ofiţeri politici Breaza, să scape de necazuri.
Noi, ofiţerii tineri, ne-am făcut cu prisosinţă datoria, bucurându-ne că am scăpat sănătoşi din toate încercările, putând să ne întoarcem vii şi nevătămaţi la cei dragi, părinţi, surori şi fraţi... Noi am fost ideaiişti şi nu am avut gânduri de îmbogăţire, precum acel căpitan şi, poate, alţii ca dânsul... deşi mâna în foc puteam să o bag doar pentru tinerii sublocotenenţi, mai apoi locotenenţi, de la 1 aprilie 1945. Cei care comandau unităţi cu căruţe au putut să adune, de pe la pustele din Ungaria unele lucruri; eu aveam doar o căruţă la dispoziţia bateriei de comandă, care abia făcea faţă nevoilor unităţii, iar de trenţe nu aveam nevoie, căci eram adeptul principiului din bătrâni „sărac şi curat”; aşa că m-am întors cu ce am plecat pe front, sufletul şi hotărârea de a-mi face cu prisosinţă datoria. Şi, cred că nu am greşit. Dacă cineva este de altă părere, să-i fie de bine. Eu sunt mulţumit că mi-am putut face datoria. Am fost decorat şi când a fost pus cu oltenaşul din Catane să facem controlul raniţelor ostaşilor noştri, sergentul Effa, contingentul 1932 mi-a spus cu seriozitate în glas „V-a pus să faceţi acest lucru, pentru că se ştie că nu aveţi nimic, spre cinstea d¬voastră”. Şi mulţumesc Celui de Sus că am reuşit să trăiesc numai din rezultatul muncii mele, apoi şi cu al Codrinei, soţia mea, oferind o viaţă îndestulată celor doi copii, până au zburat din cuibul părintesc, spre a trăi din propria lor muncă, potrivit studiilor universitare absolvite, Doina fiind doctor în chimia anorganică-tehnologia compuşilor macromoleculari iar Horia colonel doctor în Spitalul Militar Galaţi, medic primar internist, cu competenţe în cardiologie. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, amândoi se descurcă foarte bine! Cinste lor că au învăţat, căci pentru ei au făcut-o, fiind, totodată şi spre cinstea noastră a părinţilor pentru că le-am dat sfaturi corecte şi nu i-am lăsat în stradă, de unde nu se deprinde nimic bun. Am auzit un astfel de copil, în jur de 3 ani, care vorbea urât, ca la uşa cortului, cu expresii pe care, bănuiesc, nu le-a auzit în casă, ci doar afară i-au sunat în urechi; să le fie ruşine părinţilor... pentru că nu au avut grijă de el. Copilul nu ştie să aleagă, de aceea trebuie permanent supravegheat, nicidecum lăsat de capul lui, dacă nu dorim surprize neplăcute.
Mi-amintesc din îndepărtata copilărie, că noi, ultimii patru urmaşi nu am fost lăsaţi singuri să ieşim din ogradă, decât când am început să mergem la şcoală, peste tot mergând măcar cu unul din părinţi, fie că însoţeam pe mama la biserică, mergeam la rudele ei de la Tecucel, ori la Schitul Buciumeni, plecând singuri doar când eram trimişi să cumpărăm ceva de la prăvălie ori ne duceam la verişoarele pe care le aveam în vecini. Ograda noastră avea 20 ari – parcelă pentru legume şi zarzavat, separat câţiva pomi fructiferi, curtea mică în care se găseau tot felul de păsări, numai pichi nu a crescut mama, parcela pentru strânsura vitelor, cu ocolul alăturat şi mai târziu un grajd cu pod pentru fân, unde dormea vara Costache, flăcăul din com. Focuri judeţul laşi, angajat cu anul pentru treburile de bărbat din gospodărie, el mâncând odată cu noi copiii, fiind considerat un fel de membru al familiei. După ce a fost luat la armată, în locul său a fost angajat Deorde în jargonul lor, Gheorghe pentru noi, misiunea lor principală fiind treburile bărbăteşti, grija vitelor, dus la moară şi la pădure pentru o căruţă de uscături, transportul produselor din câmp precum bostani, hlandani, mohor, iar toamna porumbul ciocantin, butoaiele cu strugurii mustuiţi, poemele din mica livadă, spre a fi puse la conservat, pentru tescovină având cazane mari în care era ţinută, acoperită cu un strat gros de lut galben până îi venea rândul la fabricaţie, adică găsea un alambic liber la Neculai David, pare-mi-se şi la Alexandru Proca... unde făcea marfă de calitate, posletele fiind pus la prefacanie cu altă încărcătură de tescovină. Un căzănel avea şi moş Costică Butnaru. Alambicul cumnatului Ştefan Ştefăniţă era tot timpul ocupat căci prelucra materia primă proprie.
După cum îmi povestea vărul Anastase mi-am sprijinit interesul de mic, neacceptând să fiu înţărcat la un an. Aşa că atunci când voiam piept luam scăunelul, pe care îl târam până la mama, în timp ce spuneam sâ, sâ, sâ. Şi mama îşi lăsa treaba ei, alăptându-mă. Ei, da unde sunt vremurile fericite de atunci? S-au perindat aproape 95 de ani. Din cei şase copii am rămas doar eu şi mulţumesc Celui de Sus că nu mă doare nimic, doar singurătatea mă deranjează, mai ales când văd că pe d.na Bostan o ia duminica fiica sa şi dl. Dinu este vizitat săptămânal de fiul său, iar la mine vine doar Marga, dacă are ceva de adus, carne de porc şi cârnaţi la Crăciun, miel de Paşti, fructe vara. Dar nu am ce face, căci am fost avan zugrăvit de cine a vrut să-şi ascundă problemele. Şi partea neplăcută este că nu a trecut neadevărurile prin filtrul logicii sale, ci le-a considerat demne de ascultat. Şi uite aşa nu mi se spune nici „bună ziua”, măcar la sărbători. Vine cu maşina în faţa blocului, dar nu coboară, trimiţându-şi soţia cu bunătăţile aduse. Dar nu mă formalizez, căci m-am obişnuit să fiu criticat în faţa străinilor, întrucât mulţi dintre ei nu le cred, ştiindu-mă om corect, demn, cinstit, care nu umblă după strângere de avere cu orice preţ. După cum am mai scris, sunt un nonagenar, care vrea să trăiască din propria muncă, adică „cinstit lăutăreşte”, potrivit unei vorbe din bătrâni, aşa cum am procedat toată viaţa, chiar la munca de jos unde am fost ţinut de guvernanţii roşii. Nenea Fănel, soţul unei surori de- a Codrinei, avea o vorbă înţeleaptă „A fi om e lucru mare”. Numai că astăzi nu ne conduc „oameni”, ci politicieni anchetaţi de DNA, fără să plece din funcţiile înalte pe care le deţin, fiind convinşi că de unde au plecat nu se vor mai întoarce niciodată. De aceea sfătuiesc pe preopinent să rămână acolo, la turci, căci ţara ar trăi mai bine fără de incompetenţa, iipsa domniei sale de corectitudine. În România sunt şi oameni capabili, nu numai profitori psd¬işti. Şi încă ceva, cu un preşedinte liberal se cuvine un guvern de coaliţie, nu unul de stânga profitoare. Deci NU Ponta, dar nici Tăriceanu, pe care l-am văzut ce poate, după ce a renunţat la activitatea de prezentator de costume bărbăteşti. Poate un Blaga, şef la ţărănişti, sau un militar patriot, deoarece cât pot politicienii civili am văzut. Oare se poate găsi un alt Antonescu, capacitate incontestabilă şi mare patriot totodată. Deoarece poiiticienii civili l-au debarcat pe Mircea Chelaru! Dar el nu este acceptat fiindcă este pentru armata întregului popor, nu cu ea formată din mercenari, unde lângă adevăraţi patrioţi s-au strecurat, probabil, şi hahalere de doi bani bucata, adică inşi care nu s-au putut realiza prin propriile forţe, un fel de bate maidanul înainte de recrutare.

(fragmente din romanul “Viaţă de nonagenar)