SCRIITORI CONTEMPORANI

Sterian Vicol - Portret de scriitor

„Între foaia pe care se înşiră versurile mele şi stejarul lăudat, inspiraţia e semnul singurătăţii, fluturând, pentru o clipă, în bătaia vântului cosmic, dintr-un secol (fară vindecare), timpul care s-a scurs. Eu cine-s?” („Mărturisire”)
La această tulburătoare şi dificilă întrebare pe care şi-o pune (şi ne-o pune) scriitorul Sterian Vicol încercăm noi să răspundem în cele ce urmează.
Scriitorul s-a născut pe 9 mai 1943 în localitatea Ţuţcani, judeţul Vaslui, din părinţii Dumitru Vicol şi llinca Racoviţă. După absolvirea Liceului Pedagogic din Galaţi urmează cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitate din Bucureşti. Este ziarist, publi¬cist, profesor, referent cultural, redactor-şef al revistei „Porto-Franco” din anul 2000, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1983.
Debutul literar îl găzduieşte revista „Amfiteatru”, iar cel editorial, cu volumul „Harfele grâului” (Editura „Eminescu”, Bucureşti) are loc în 1976. Dintre volumele publicate amintim: Corabia seminţei, Editura „Eminescu”, 1978, Edena, Editura „Junimea”, 1981; Vînătoarea nocturnă, Editura „Eminescu”, 1981; Sigiliul grădinii, Editura „Eminescu”, 1983; Lacrima învingătorului, Editura „Junimea”, 1984; Repaosul focului, Editura „Eminescu”, 1985; Vindecarea în păcat, Editura „Porto- Franco”, 1991 (antologie); Daimonia, Editura „Geneze”, 1995; Corabia - labirintul Celălalt (volum bilingv român-francez), Editura „Geneze”, 1996; Sunt putred de tine, Editura „Eminescu”, 1998; Domnişoara Cucută, Editura „Cartea Românească”, 2001; Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, Editura „Junimea”, 2003; Norul şi inima” (Editura „Opera Magna”, 2006; Memoria lui Femios” (proză - Editura „Timpul”, 2011).
Este prezent în numeroase antologii şi deţinător al prestigioase premii de la filiala laşi a U.S.R., al Republicii Moldova, al Societăţii Costache Negri - Galaţi. S-a bucurat de referinţe critice privind opera sa din partea unor personalităţi de seamă ca: Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Mihai Cimpoi, Daniel Cristea-Enache, Radu G. Ţeposu, C-tin Trandafir, Zaharia Sângeorzan, Lucian Chişu, C-tin Cubleşan, Virgil Cuţitaru, Adrian Secară, Tudor Muşat, Mihai Dinu
Gheorghiu, Cristian Livescu, Liviu Grăsoiu, Vasile Spiridon, Constantin Dram ş.a. Unele, comentarii critice au apărut şi în volume.
Mă voi referi în demersul meu doar la câteva volume ale lui Sterian Vicol, care m-au impresionat în mod deosebit.
Volumul de poezii „Vânătoare nocturnă” are o dedicaţie de suflet: „Soţiei mele, Elena” şi un motto din creaţia blagiană: „Uşor nu e nici cântecul, zi şi noapte - nimic nu-i mai uşor pe pământ: căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând.” Poetul Sterian Vicol, dobândind „învăţături în casa bătrânului orb” şi uimit de „Corabia din mijlocul câmpiei” porneşte pe un drum „Fără întoarceri” la o „Vânătoare nocturnă”. El coseşte „larba cuvintelor” şi inspirându-se dintr-un „Fapt cotidian” pictează un „Tablou din copilărie” sau ascultă „Orga izvoarelor sub cetate”. Gustând din „Mierea tăcerii”, şopteşte o argheziană „Rugă de seară” şi întreprinde o „Călătorie nocturnă” pentru a participa, nu fără primejdie la această „Vânătoare nocturnă”.
Am încercat să pătrund în laboratorul de creaţie al poetului Sterian Vicol şi am constatat că îmbinând dulcele stil clasic cu cel modem, poetul scoate în evidenţă simboluri vechi de când lumea cărora le dă sensuri noi şi frumuseţi inedite (corabia, ciocârlia şi privighetoarea ... )
Ca-n basmul „Tinereţe fară bătrâneţe şi viaţă fară de moarte” poetul Sterian Vicol vine din lumea lui în lumea noastră, o lume stranie şi pustie în care „nimeni nu mai e, să-mi spună/ Unde-i linia ferată, unde-i cimitirul/ Dacă mai este, sau măcar o câmpie...”
În volumul „Vânătoarea nocturnă” întâlnim un poet autentic, pe deplin format, creaţiile sale având o bogăţie tematică remarcabilă, cu un stil poetic propriu, elegant, armonios şi un registm lingvistic larg, cu imagini şi metafore inedite.
De la poezie la proză. Microromanul autobiografic „Memoria lui Femios”, scris „În amintirea bunicilor şi părinţilor mei”, reînvie mitul lui Phemius, unul dintre cântăreţii la citeră care le cânta peţitorilor, la ospeţe, în casa lui Odiseus. Avem de-a face cu un bildungsroman, care cuprinde istoricul transformării copilului Terică în om creator în toată puterea cuvântului, într-un sat care supravieţuieşte atât în faţa vitregiilor naturii cât şi în faţa tăvălugului istoriei. De la facerea lumii pe malurile Prutului şi ale Elanului istoria a scris cele mai dramatice pagini: pe aici, încă din timpul prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, a trecut războiul în atâtea rânduri lăsând în urma lui câmpurile presărate cu morţi. Este un roman antisovietic şi anticomunist, satul opunându-se atât rusului cât şi colectivizării adusă de el.
Satul, personaj principal, este văzut ca uriaşul din basme, înfrânt în cele din urmă. Realist-obiectiv, romancierul Sterian Vicol devine, uneori, nostalgic şi sfârşeşte prin a deveni elegiac pentru că raiul copilăriei şi adolescenţei sale a început să se destrame. Nota de mister este dată de „un glas puternic care făcea să zumzăie geamurile de la casă”; glasul spiritului adâncurilor, glasul destinului, glasul apocalipsei. Cu fiecare pagină, iese la iveală poetul: bacovian uneori: „ în lumina de amurg/” Sună stins pe trotuare/ putredele felinare” sau „Tu, femeie, eşti mai presus decât izvorul din pustie/ Tu eşti un râu subteran în viaţa poetului”...
Partea a doua intitulată „Cel ce-şi arde corabia” conţine „Jurnalul lui Terian” şi în aceste poeme în proză Sterian Vicol îşi pune sufletul în palmă şi ne invită ca să vedem cu ochii noştri dar şi cu cei ai inimii şi ai conştiinţei athanorul unde-şi fierbe nisipul aducerilor aminte pentru a obţine aurul ideilor şi versurilor sale. Poezia sa este plâns în oglindă, iar poetul este un apostol. Paginile emană nelinişte, teamă, speranţă, poezie şi o imensă dragoste faţă de viaţă, faţă de poezie, faţă de întregul univers.
Dar „Memoria lui Femios” continuă cu „lelele şi elegiile lui Terian”. Poetul Sterian Vicol îşi petrece „Zilele şi nopţile” la Ţuţcani, Galaţi sau lndependenţa, rodul acestora fiind adunat într-o carte de poezii: „Zilele şi nopţile câte-au fost,/ nimeni nu le ştie pe de rost,/ e ca şi cum ai număra, pentru cine,/ câte zboruri sunt în mierea de albine?// nopţile şi zilele în secolul pervers/ te-ademenesc şi te aruncă într-un vers/ ca pe-o sămânţă stearpă-n lumea de apoi/ când corabia visată putrezeşte între noi.” („Zilele şi nopţile”)
Actul creaţiei este divin şi „Fiecare vers” pare şoptit de Dumnezeu, poetul fiind robul care-1 rescrie. „lubind şi biblic şi femeia nocturnă, poetul scrie cu cerneală şi vin, până rămâne pe geamuri o urmă de sânge, la care mă înclin!”
Robit scrisului, poetul îşi defineşte astfel pasiunea şi harul: „Scrisul nu-i altceva decât otrava pe care singur ţi-o pregăteşti şi rămâi dependent de ea: Poezia!” („Scrisul”)
Elegiile puiului de stejar se dedică domnişoarei Bristena, şi sunt poezii izvorâte din amintiri, din iubirile juvenile trăite în satul de altădată clocotind de viaţă, din nopţile albe petrecute la Ţuţcani, la lndependenţa sau la Galaţi, la umbra stejarului, poetul rostindu-şi şi rostuindu-şi astfel cântul „între chitară şi biblie”. Asemeni lui Mihai Eminescu, Nichita Stănescu şi Rainer Maria Rilke („Elegii duineze”), Sterian Vicol scrie o lirică de transfigurare, evantaiul temelor şi motivelor însumând idei (iele) şi sentimente variate, de la candoarea copilăriei şi adolescenţei până la iubirea pătimaşă, apoi la solitudine şi tristeţe şi presimţirea morţii pe care o priveşte cu seninătate: „Să te odihneşti - spunea tatăl meu - în propria ta cădere care va fi”. Un distih din elegia a doua este un adevărat crez poetic: „O, învaţă-mi privirea dreaptă să-mi fie/ Vârf de stejar rămas în poezie”.
În sfârşit „Cartea de duminică sau Râpa Zbancului” este scrisă de Sterian Vicol cu o pană de înger: „Se ştie, Poetul nu e înger dar/ nici îngerul nu e poet” dar „Şi îngerul şi poetul s-au născut/ într-un cuib de vultur” ( „Cineva anume”). Locul central în această carte e „Râpa Zbancului”: „Râpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere, ea, Râpa Zbancului,/ atârnă de cer ca un leagăn prin care/ copii şi părinţi ating marginea lumii.” Pentru el „în fiecare duminică spre noapte, când de-atâtea zăpezi se poate muri, de la Râpa Zbancului până-n Dealul unde odihnesc părinţii, se naşte pruncul Poeziei şi Stejarul tânăr încă mai înţeapă cu verdele Lui!” („Sunetul apei”). Alte poezii, alte simboluri: câinele, cârtiţa, moartea...
Poetul Sterian Vicol îşi ocupă „Zilele şi nopţile” cizelând „Fiecare vers”, „chiar dacă e duminică, iar la „Râpa Zbancului” el ascultă cântecul amintirii, „Sunetul apei”, „Strigătul şoptit” şi „Vântul de seară”. „În fiecare duminică” în sufletul său cresc „Puiul de vultur” şi „Ghinda puiului de stejar”. A douăzeci şi doua elegie tulbură şi impresionează în mod deosebit pe cititorul avizat şi sensibil: „Cine cântecul îl rupe fâşii/ Şi-l îngroapă sub gură de piatră/ Va muri, muri mai singur/ Şi de nimeni plâns,/ Va boci doar rău-n mal/ Pân’ ce piatra va lua/ Forma inimii/ În târziu de fierăstrău/ Dezgolit de propriu-i sunet”
Revenim la întrebarea de început: Cine este Sterian Vicol?
Este un scriitor important al epocii sale, al literaturii române şi europene. El este însuşi „Stejarul”.

Petruş Andrei