TINERI POEŢI DUNĂRENI

Gabriel Ghimpu
(Galaţi)

SEPTEMBRIE 11
(bocet)
Dură dare de dureri
N-ar fi de n-ar fi căderi
Din adânc până-n tării
În uitare de Mării
Din tării până-n abis
Dorul dorului promis
În doinitul doinelor
La-nvârtitul horelor
...
Zbor ucis în necuvinte
Sânge negru de părinte
Sângerând asemene
Două umbre „GEmene”.

DE NU
Te-aş împrimăvăra iubită albă
Cu sufletu-mi, iernat fără cuvinte,
Sub pasul tău – suspin de floare dalbă –
Aş înverzi pământul, să te-alinte.
Mi-aş arde-aleanul, fără circumstanţă,
Când soarele ar scăpăta să piară;
Te-aş absolvi – în ultimă instanţă –
De nu te-ai pierde în păcate iară...

FEERIE
Iată, ninge iarăşi pe pământ:
Roiuri – fluturi mici, uşori, de nea,
Dănţuind pe-o muzică de vânt,
Basme născocind la poarta mea.
Iată, cerul, cât e de aproape:
Ridic mâna şi o pierd în nori,
Parc-ar vrea natura să mă-ngroape
În petale reci de dalbe flori.
Ce emoţie, Doamne, mă cuprinde
Şi ce bucurie-mi dă fiori,
Când obrajii gerul mi-i aprinde
Şi-mi şopteşte vântul din viori?
Ce ghiduş se-ascunde încă-n mine
Când prind rădăcini în infinit
Şi-mi ridic privirea către Tine –
Ce mă ninge alb, nedefinit?
Iată, mă acopăr cu omăt
Peste trup, vedenie, şi gând
Că, de bucurie, nu mai pot
Lacrimile-mi şiroind s-ascund!

EPITAF
La moartea poetului doar cerul plângea
Cu lacrimi mărunte în tristă lumină
Căci soarele însuşi se reculegea
Retras după nouri ca după cortină
La moartea poetului un popă zicea
De-ale lui după slujbă şi cin’ să-l asculte
O babă uitată-ntr-un colţ mai bocea
Iar vântul şoptea printre frunzele multe
Plângeau lumânările strâmb tremurat
Un câine urla ca din altă poveste
Şi-un domn cam scorţos şi voit tulburat
Spunea că poetul mai este mai este

OMUL DE PĂMÂNT
nu ştiu să nu ştiu
am fost şi-am să fiu
nu vreau să nu vreau
ce-am luat am să dau
nu pot să nu pot
simt totul în tot
sunt om de pământ
de duh şi cuvânt