Papusa aventuriera - Ion Croitoru. Revista Porto-Franco Nr. 140/2007
Porto-Franco

Papusa aventuriera

Ion Croitoru

Rubrica: Pagini dunarene  /  Nr. 140/2007

PAGINI DUNARENE

LITERATURA CA DOCUMENT
PAPUSA AVENTURIERA

Într-o camera a familiei Bocaneala Barbu Vasile si Ioana, din Tecuci, pe un raft al bibliotecii, între cartile de medicina si drept, se afla o mica papusa din portelan care sfideaza cu ochii negri, mari si patrunzatori, pe toti musafirii familiei. La rândul meu, ca om crescut la tara, am privit-o insistent si obraznic, cu toate ca îi eram oaspete. Fata îi era zgâriata. Desi era o papusa, îmbracamintea veche o îmbatrânea. Daca nu ma însel, avea si o mâna rupta. Ce sa mai zic: o obraznicatura. Vazând ca ma sfideaza cu ochii mari si ficsi, ma întorc pur si simplu cu spatele spre ea si ma adresez gazdei: „- Cine e?...”, am lasat ideea în suspans ca sa se înteleaga, „invidia”. „Nu prea se încadreaza cu...”, spun eu.
- Papusa aceasta e sora mea de suferinta, îmi spune gazda pe un ton categoric.
- A încercat cineva sa va faca bustul, când erati mica, continui eu cu încapatânare, precum obisnuiau împaratii romani si principii vremurilor apuse?
- Nu. Probabil nu stiti, îmi spune doamna, ca eu sunt nascuta în Liesti. Tata se numea Barbu Iordahce si mama catrina. Aveam casa în spatele bisericii .,Cuvioasa Parascheva". De mica ma jucam catarându-ma prin pomi si alergând printre putinele cruci care mai erau în cimitir, pentru ca asa ziceam noi actualei gradini a bisericii. Astazi pe locul casei parintesti sunt alte familii.
Eu fac ochii mari si ascult cu atentie. Doamna continua depanându-si amintirile. ,,Dupa cum se stie, in 1941, prin acordurile româno-germane; România se angajeaza sa participe la razboiul antisovietic. Prin 1942, când hitleristii încep deportarile masive în Germania, pentru a fi în siguranta, tata ne ia pe toti laAdjud, unde lucra ca C.F.R.-ist. În Adjud era si un Comandament German. În 1943 armata germana ne-au îmbarcat într-un vagon de marfa cu tot ce aveam; un câine,
un purcel, pasari si putina mobila. Sub pretextul ca pe aici va trece frontul, ne-a dus în padure la Urechesti. Noi eram cinci persoane: eu eram de 8-9 ani, o sora de 4 ani si cea mai mica de câteva luni, tata si mama. Aici, tata a aflat ca întreaga garnitura de tren e încarcata numai cu specialisti din diferite domenii. Mie, care eram cea mai mare, mi s-a impus de parinti sa nu ma îndepartez de poala mamei si ma jucam cu câinele pe care l-au luat parintii în vagon. Dupa câteva zile, armata germana, care ne înconjura, ne obliga sa urcam în vagoane pentru a trece în spatele frontului – dupa cum se auzea. Garnitura de tren, în care eram noi, avea peste 40 de vagoane. Dupa câteva zile de mers, suntem debarcati la Debretin. Alimentele au început sa se termine, apa era putina, si ne-o dadea cu portia din cisterne. Eram murdari si simteam nevoia sa ne spalam dar... Dupa câteva saptamâni suntem din nou îmbarcati; ne pun lacate la usile vagoanelor, si trenul pleaca, fara sa stim unde. Singurul care lipsea dintre noi, era câinele , Rex. L-am strigat, l-am cautat prin jur, atât cât îmi permitea odgonul de santinele a militarilor germani, dar a fost zadarnic. Am si plâns dupa el. În momentul când ne-au pus lacatele la usile vagoanelor, ne-am dat seama ca am fost înselati. Eram prizonieri de razboi. De aici începe calvarul; nu mai aveam ce mânca, apa se terminase, iar strigatele noastre erau zadarnice....

Voteaza:
Total: 5.00 (1 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR