UN AUTOR - O CARTE

IOANA ZAMFIR TOMA


COPILĂRIE

Te născoceşti din ceaţă şi din ger
Din drumurile aspre care suie
Ca firele de telegraf spre cer
Prin clipa înserării albăstruie...

Te născoceşti din praful şerpuit,
Din urmele căruţelor spre sat,
Din cumpăna fântânii ca un mit
Pe orizontul Bărăganului sculptat...

Te născoceşti din gara care-aşteaptă
De-atâta vreme acelaşi tren mereu,
Un tren care purta cândva pe-o treaptă
O şcolăriţă scundă ce-am fost eu...

Şi dacă azi cu fruntea-n iarba-naltă
Tot mă cufund cu timpul înapoi
Copilărie, aud şi-acum cum saltă
Prin ploaia verii, caldă, paşii tăi...

NINGE FRUMOS…

Lui Ion Focşa, inginer geolog,
neuitat prieten din copilărie

Ninge în munţi. Mai sus din sus de ţară
Bat tulnicele iernii în păduri
Zăpada-n Bărăgan şi-a pus, uşoară,
Năframa albă pe semănături...

Ninge-n oraş şi ninge peste sat
Ninge frumos; oglinzile cereşti
Ocrotitoare aripi şi-au lăsat
Pe amintirea casei părinteşti.

În colţul ei de suflet, aplecată
Sub neaua anilor trecuţi pe rând
De la fereastră, ca-ntr-o ilustrată,
Copilăria-mi face semn râzând...

Ningea frumos şi-atunci ca şi acum în munţi,
În Bărăgan, prin văi, pe lunci!
Un imn, o-ncununare-i cântarea iernii-n drum...
“Dar unde sunt zăpezile de-atunci?...”

ŞI VOR VENI ZĂPEZI..

Şi vor veni zăpezi, şi vor veni
Ne-or troieni aducerile-aminte
Uitările ne-or troieni şi ele
Cu pauze pierdute-ntre cuvinte...

Vor poposi în prag singurătăţi
Prin care trec părinţii şi se plâng
Şi vom simţi acelaşi vechi blestem
Pulsând încet în pieptul nostru stâng...

Risipitori cu steaua vieţii, azi
Nu ştim ce vrem, şi nici nu vrem a şti
Se înfioară seva în verdele din brazi
Şi vor veni zăpezi, şi vor veni...

NOI ÎNCĂ...
Lui Nicolae Labiş,
fostul meu coleg de la Şcoala de
Literatură „Mihai Eminecu”

Noi încă mai petrecem sub ploaie şi sub vânt
Şi încă alergăm prin iarbă-n soare
Noi încă tot nu credem că tu eşti numai gând
Sau numai amintire care doare.

Când codrii vechi cu cerbi spre casă lin ne vin
Învăluind fereastra cu umbre violete
Stând la taifas în fata ulcelelor cu vin
Noi te chemăm adesea cu glasurile-ncete

Şi te-aşteptăm să vii călcând pe inerţii
Să ne mai cânţi un cântec, să ne reciţi poeme,
Dar anii trec pe rând şi tare teamă ni-i
Că aşteptarea noastră zadarnică-i în vreme…

Noi încă mai petrecem şi încă mai iubim
Şi încă tot nu credem că tu eşti doar gând
Sau tristă amintire cu clonţul de rubin,
Cu moartea căprioarei şi un copil plângând...