ATITUDINI

HRISOAVELE - nestematele unui popor
O şansă neaşteptată de a ne cunoaşte istoria (III)

În acest număr, dragă cetitorule şi iubitorule de istorie, o să încerc să desluşesc pentru tine câte un cuvânt mai vechi, pe care în mod sigur l-ai auzit adesea prin casă, dar care nu prezenta prea mare interes la acea vreme. O să începem cu:
DIJMA care în mod formal în Principatele Române a reprezentat 1/10 parte din produse, datorată fie domnitorului, fie proprietarilor funciari (mănăstirilor şi boierilor), cum ar fi: a) pescuit; b) animalele domestice: oi (oierit), vite mari cornute (văcărit sau goştina); c) vin (vinerit); d) unt, brânză, ceară, slănină şi miere1 . Dijma s-a plătit peste tot iniţial în natură, mai întâi o parte din produsele agricole, apoi şi din câteva vite sau din alte venituri. Înainte de a-şi preciza caracterul ei de certă rentă medievală, dijma a avut un sens ge¬neric, de dare în natură (cvasiimpozit), întemeiată juridic pe dreptul de dominium eminens al domnitorului şi obligaţia locuitorilor faţă de supremul lor protector. Cu acest conţinut dijma s¬a menţinut şi mai târziu în nomenclatura fiscală, alături de alţi termeni. Paralel cu dijma-dare şi având o vechime tot atât de respectabilă, este menţionată în spaţiul carpato-dunărean şi dijma ecleziastică (decima ecclesiastica). Dijma, privită ca formă de rentă, a avut în Ţările Române o triplă cauzalitate: 1. conceptul medieval de proprietate funciară, cu consecinţa sa imediată, dependenţa ţăranilor; 2. daniile domneşti; 3. acordul între ţăranii liberi, fără pământ, şi proprietarii funciari, contract juridic în care dijma este o arendă cu caracter special. Datorau dijma: 1. toţi locuitorii ţării; categoriile privilegiate, cum pute spune că erau, din punctul de vedere al proprietarului, clerul, mănăstirile, boierii mari şi mici, datorau această dijmă numai la câteva produse; 2. locuitorii fără pământ, care se hrăneau pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti în diverse forme: clăcaşi, arendaşi, robi. Cuantumul dijmei era principial de „una la zece”. Ulterior transformată în bani, dijma capătă caracterul arendei sau chiriei. La începutul sec. al XIX-lea dijma intră într-o nouă fază prin apariţia marilor arendaşi, interpuşi între ţărani şi proprietarii funciari2 . Iar dacă privim mai aproape de noi această chestiune avem la îndemână hrisovul din 3 ianuarie 1805, emis de domnitorul moldav Alexandru Moruzi, şi observăm că în Principatul Moldova se păstra norma boierescului de doar 12 zile în an, dar era mărită durata lucrărilor, îndeplinite obligatoriu de ţăran, în cadrul unei zile muncă de ,,boieresc”3. În cadrul zilelor- ¬muncă de boieresc ţăranii erau obligaţi să presteze dijma, din toate produsele agricole obţinute de el, pe loturile special cultivate, excepţie făcând doar ,, ... grădinile ce sunt pentru însăşi a lor trebuinţă”. Ţăranii erau de asemeni obligaţi să strângă dijma întreagă şi s-o transporte la aria sau coşarele stăpânului moşiei. Dijma era prestată în prezenţa moşierului sau vechilului (de regulă, în câmp, pe ogor, vie etc.) şi doar după aceea ţăranii se puteau folosi de roadele muncii lor; să presteze dijma fânului, să cosească, să strângă şi să facă stog tot fânul cosit pe locul fânaţului; să presteze dijma de stupi (pentru cota unul din cincizeci), iar care nu avea numărul respectiv de stupi era obligat să plătească câte 5 parale pentru fiecare stup. Această sumă se plătea şi în cazul în care numărul stupilor era mai mare de 50 sau de 1004. Dijma este atestată în diferite izvoare şi după anexarea Basarabiei la Rusia şi este cunoscută ca dare ,,...la care era impusă doar populaţia contribuabilă, celelalte stări sociale (în izvor clase – V.T.), cum ar fi: nobilii, clerul şi unele categorii de mazili privilegiaţi, care aveau, la fel, un număr mare de plantaţii de vii, erau scutiţi de această dare”5 . Potrivit acestor surse, dijma constituia a zecea parte din cereale, fructe şi fân6 .
DIJMĂRIT era o noţiune cu conţinut labil, având în Ţările Române patru sensuri: 1. dare cu sensul generic de zecime (zecimea albinelor şi a vinului, zecimea porcinelor, zecimea tutunului, zecimea oilor, zecimea ierbii etc.); 2. dijmă domnească, dare cu caracter de cvasiimpozit, deosebită de renta medievală a stăpânilor de moşii; 3. darea stupilor şi a râmătorilor; 4. darea pe stupi7 .
DIMIRLIE era o unitate şi un instrument spe¬cial de măsură a cerealelor întâlnit în Moldova, corespunzătoare balanţei din Ţara Românească. Termenul a denumit, în special, instrumentul de măsurat cereale, confecţionat din fier sau din doage8 . Dimirlia era egală cu 37 de funţi, sau 14 kg, sau 12 ocale9 . Atât unitatea de măsură, cât şi instrumentul respectiv au avut în Moldova o circulaţie frecventă începând cu sec. al XVIII-lea. Dimirlia avea o greutate de 11 ocale (19,712 l), dar au existat şi dimirlii de 8, 10, 12, 15 şi 16 ocale, diferenţele fiind determinate de greutatea speci-fică a materialului măsurat (grâu, orz, mei, porumb etc.). În Basarabia dimirlia era considerată ca unitate de măsură a cerealelor, egală cu 37 de funţi, sau 14 kg. În amestec de 3 cereale dimirlia conţinea 12 ocale moldoveneşti10. După reanexarea teritoriului de sud al Basarabiei la Imperiul Rus (1878) la 7 martie 1879, în sistemul vamal de la hotarul Imperiului Rus cu România sunt întreprinse unele modificări, vămile deja existente, din fostul district vamal Kubei, redenumite în districtul vamal Ismail – Bolgrad, Tatarbunar şi Comrat, au fost lichidate şi instituite altele noi: în oraşul Ismail, vama principală Ismail, în oraşul Reni, vamă de clasa întâi, în târgul Leova, vamă de clasa a treia Leova; în oraşele Chilia, Cahul, târgul Vâlkov, la delta Prutului, lângă podul care duce în Galaţi (Usti-Prutskaia) şi vis-ŕ-vis de târgul Falcea, posturi vamale, iar lângă satul Cotul Morii, în apropiere de târgul românesc, punctul de trecere Cotul Morii. Posturile vamale Chilia, Vâlkov şi Cahul au primit dreptul de vămi de clasa a treia, dar cu condiţia ca mărfurile importate de peste hotare, până la instituirea în aceste posturi vamale a „ďaktgauz”, să nu fie depozitate în decurs de o lună, dar să fie supuse imediat taxei vamale. La 13 aprilie 1882, vama de clasa a doua de la Sculeni şi vama de clasa a treia de la Nemţeni au fost lichidate şi transformate în puncte de trecere, cu numirea în fiecare din aceste două puncte a câte un supraveghetor.
HĂTMĂNIA MOLDOVEI, exista în Evul mediu, iar hatmanul comanda oştirea Moldovei, cumulând şi funcţiile de pârcălab şi de portar al Sucevei. Pe parcursul secolelor, atribuţiile Hătmăniei au variat de la epocă la epocă, pentru ca, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, să fie reduse la: paza hotarelor ţării, cu ajutorul căpitanilor de margine; îndeplinirea serviciului poliţienesc de păstrare a ordinii publice în oraşele Galaţi şi Focşani şi în mahalalele oraşului Iaşi; reţinerea criminalilor în întreaga ţară cu ajutorul căpitanilor de poteră; apărarea oraşului Iaşi de incendii; controlul, cu ajutorul străjilor din jurul oraşului şi de pe toate drumurile, al celor care intrau în şi ieşeau din oraş. Hatmanul avea şi atribuţii judiciare, participa la procese alături de ceilalţi judecători ai Divanului, dar şi de protocol, fiind obligat să participe la alaiuri cu toată breasla (taifaoa) sa. Istoricul Alexei Agachi scrie că în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 Hătmănia Moldovei a avut următoarea structură de organizare: hatmanul, care alegea şi propunea Divanului spre confirmare: căpitanul de lefegii, marele căpitan, căpitanii de margine şi poruşnicul, baş-buluc-başul, cinci bulucbaşi, inclusiv bulucbaşii de Galaţi şi Focşani, pe tulumbagi-başa şi pe ceilalţi slujbaşi aflaţi în subordine. Pentru judecarea litigiilor, Hătmănia lua împlineala din zece lei unul. Cei nemulţumiţi de hotărârea Hătmăniei aveau dreptul să apeleze la Divan şi, dacă acesta păstra în vigoare decizia adoptată de către hatman, împlineala era luată de Hătmănie, iar dacă decizia hatmanului era anulată, împlineala revenea vornicului de aprozi. Hatmanul primea lunar de la vistierie 350 de lei, din care, câte 2 parale de la fiecare leu, erau vărsate în cutia milelor, deci, mai rămâneau 332 de lei 60 de bani. Venitul anual al Hătmăniei ajungea până la circa 48000 lei, uneori şi mai mult. Acest venit provenea de la căpitanul de lefegii, marele căpitan, poruşnic, baş-bulucbaş şi de la 28 de căpitănii de margine şi de târguri din ţinuturile: Suceava, Neamţ, Bacău, Putna, Covurlui, Fălciu, Orhei, Soroca, Dorohoi, Hârlău şi Hotin şi din poclonul în sumă de 200 de bani plătiţi anual hatmanului, de către fiecare slujitor al Hătmăniei. În subordinea Hătmăniei se aflau şi slujitorii care păzeau curtea domnească. Hatmanul avea următorii subalterni:
Căpitanul de lefegii, cu cei 26 de slujbaşi, numiţi lefegii, aveau obligaţia să menţină ordinea publică în mahalaua Feredeielor din Iaşi, să stingă incendiile, să-i reţină pe răufăcători, hoţi şi pe locuitorii care aveau conflicte, escortându-i la Hătmănie şi să îndeplinească alte porunci prim¬ite de la hatman.
Marele căpitan avea în subordinea sa 29 de călăraşi, cu obligaţia de a duce scrisorile şi poruncile hatmanului peste tot unde era necesar şi de a păzi ordinea publică în mahalaua Tătăraşii din Iaşi. Tot acesta îi escorta la Hătmănie pe căpitanii de margine când aceştia erau consideraţi vinovaţi.
Căpitanii de margine, rânduiţi de către marele hatman pe la căpităniile de la marginile ţării, aveau obligaţia să păzească hotarele, să oprească mărfurile interzise de a fi importate în sau exportate din ţară, să controleze paşapoartele celor care treceau hotarul, să-i prindă pe fugari, hoţi şi răufăcători. Detaşamentele care păzeau frontiera cu Polonia erau numiţi cazaci, cei care supravegheau hotarul din partea Transilvaniei se numeau plăieşi, toţi ceilalţi fiind numiţi călăraşi. De la fiecare car sau orice căruţă încărcată cu povară, la trecerea hotarului în ambele direcţii, era încasată o taxă de două parale şi pentru fiecare călăreţ câte o para. Ispravnicii nu aveau dreptul să-i impună pe slujitorii căpităniilor să îndeplinească diverse munci în contul ţinutului. Căpitanii de poteră se aflau în ţinuturi, păzindu-le de bandiţi, hoţi şi vagabonzi.
Poruşnicul avea în subordine 22 de călăraşi, care îndeplineau poruncile hatmanului şi asigurau ordinea publică în mahalaua Munteniile din Iaşi.
Baş-bulucbaşul nu avea slujitori şi supraveghea ordinea publică în mahalaua Broşteni, el fiind responsabil şi de tulumba (furtun, pompă) Hătmăniei, folosită în caz de incendii. Mai erau la Hătmănie un tulumbagi başa (pompier), patru apari, doi trâmbiţari, un toboşar şi un fluierar, care semnalau ieşirea străjii. Aceşti slujitori alcătuiau breasla (taifaoa) Hătmăniei. Slujitorii hatmanului şezător în Iaşi trebuiau „să privigheze în toate nopţile şi să umble cu cercetarea străjilor pe la toate mahalalele... şi pe la marginile oraşului câte de trei ori şi mai mult pe noapte”, li-chidând incendiile împreună cu pompierii de la Hătmănie, reţinând persoanele suspecte, fără documente, vagabonzii, buclucaşii, beţivanii de prin hanuri şi cârciumi şi ducându-i la Hătmănie. Ei făceau strajă în suburbiile Iaşului, la Hătmănie, la închisoarea Hătmăniei, la depozitele de lemne şi fân, la Palat, la Divan şi, îndeosebi, la vistierie, spitale şi în alte locuri publice ori mergeau la Odobeşti şi în alte locuri pentru a-i ajuta pe arendaşii vădrăritului să adune impozitul. Sub comanda hatmanului călăreţ erau trecute toate căpităniile de margine şi din interiorul ţării, baş¬bulucbaşii de Galaţi şi de Focşani, seimenii pedeştri şi căpitanii poterilor, fiind jndatorit să privigheze şi buna rânduială, toate trebuinţele ce atârnă de boierimea Hătmăniei, pe de afară şi pe de la margini, să controleze toate căpităniile, să-i urmărească şi să-i prindă pe hoţi şi bandiţi, să păzească hotarele şi ordinea internă a ţării”.
Ambii hatmani erau consideraţi egali şi obligaţi să participe la alaiurile organizate cu ocazia întâmpinării persoanelor im-portante sau cu alte ocazii. Hatmanul şezător în Iaşi trebuia să partici¬pe la şedinţele Comitetului poliţienesc. Doi gornişti, doi toboşari şi un fluierar urmau să sune deşteptarea în localul hatmanului din Iaşi.
HRISOV era un important document prin care, în Ţările Române, domnul acorda o danie, un privilegiu11 , o imunitate sau întărea un transfer de proprietate. Toate legiuirile din secolele XVIII - XIX au fost întărite ferm prin hrisoave domneşti; toate hotărârile sau propunerile adunărilor de stări sau sfaturilor de obşte erau întărite prin hrisoave care, în acest caz, erau calificate „hrisoave soborniceşti”. Valoarea unui hrisov în dreptul me¬dieval era precară din cauza concepţiei asupra puterii personale a domnului: ea era limitată la durata domniei. De aceea, pentru a-şi păstra vigoarea, hrisovul trebuia reînnoit la începutul fiecărei domnii. Treptat, noţiunea de hrisov a fost înlocuită cu cea, modernă, de decret, act de autoritate emis de şeful statului.
IARMAROC (de la germ. Jahrmarkt – piaţă de mărfuri anuală), loc de vânzare-cumpărare (în special, angro) a mărfurilor şi a materiei prime. Conform legislaţiei comerciale româneşti din anii 1830 ai sec. al XIX-lea, iarmaroace sunt târgurile sau pieţele în general, locuri la care pe parcursul unei anumite perioade de timp, stabilite prin lege, se permite comerţul liber şi fără obstacole, cu diferite feluri de mărfuri, pentru toate categoriile sociale12. Iniţial iarmaroacele erau legate nemijlocit de sărbătorile religioase şi erau amplasate în apropiere de mănăstiri sau biserici. Legătura strânsă dintre evoluţia relaţiilor comerciale şi chiar ritmul vieţii bisericeşti şi ţărăneşti poate fi uşor urmărită şi din caracterul sezonier al iarmaroacelor şi din specificul realizării produselor. La iarmaroacele de primăvară erau realizate, în special, acele mărfuri care erau confecţionate de ţărani în timpul liber, toamna târziu şi iarna, iar la iarmaroacele care se petreceau toamna, roadele muncii ţăranilor pe parcursul verii. Creşterea numărului de iarmaroace s-a putut observa pe parcursul întregii perioade de existenţă a acestora. Şi unele iarmaroace, în spe¬cial acelea care se aflau la intersecţia căilor comerciale mari, au căpătat o însemnătate deosebită, devenind nu doar nişte centre regionale de comerţ, dar şi naţionale. Observăm că iarmaroacele, de regulă, se specializau în comercializarea anumitor mărfuri. Dragă cetitorule, multe lucruri sunt necesare de ştiut şi mi-ar face o mare plăcere ca eu să stau cu tine, la gura sobei, şi să depănăm istoria neamului nostru! Numai că trebuie să respectăm amândoi nişte reguli şi nişte spaţii de redactare, pe care le avem la dispoziţie şi unde trebuie să mai cunoşti câteva din nestematele istorice, ale noastre, care poartă numele de hrisoave şi care ne întorc la timpurile când pământul şi adevărul au fost apărate aici de strămoşii noştri cu sabia în mână, mergând până la sacrificiu. Cred că fiecare român ar trebui să înveţe ceva din jurământul acestor generaţii, premergătoare nouă, acelea care, sub tirul gloan?elor, cântau „Nu vom ceda o palmă de pământ/ Chiar de vom intra-n mormânt! ”13 , şi mureau cu demnitatea că şi-au făcut datoria faţă da familiile şi ţara lor! În rest viaţa ar fi un deşert arid şi scârbos. Şi în deşert se sparie tot muritorul, iubite cetitorule!14 Din nestematele istoriei noastre astăzi vom insera câteva, cu certa convingere că ele o să invite pe toţi la cunoaşterea istoriei adevărate.

*
1 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 341, f. 1-1 verso.
2 lnstituţii feudale din Ţările Române, Dicţionar, p. 158-159. 3 BOlERESC (12 zile lucrătoare) era o muncă prestată de ţărani pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti în Moldova în schimbul lotului de pământ pe care îl aveau în folosinţă. La început, munca se desfăşura, timp de câteva zile în an, numai la gospodăria boierului, iar mai târziu pe ogoare. Boierescul se deosebea de clacă prin aceea că la început claca a avut un caracter benevol, cu sens de ajutor, pe când boierescul avea un caracter obligatoriu. În sensul, devenit obişnuit, de obligaţie generală de muncă pe pământul stăpânului apare în numeroase izvoare din sec. al XVl-lea. Până la mijlocul sec. al XVlll-lea boierescul era prestat în mărime de 6-12 zile pe an. În 1766 domnul Moldovei Grigore al lll-lea Ghica a stabilit boierescul în mărime de 12 zile pe an, dar care se îndeplinea după o normă stabilită pentru fiecare zi. În Ţara Românească până în sec. al XlX-lea se păstrau 12 zile simple de boieresc pe an. Boierescul constituia principala prestaţie îndeplinită de ţărani la începutul sec. al XlX – lea. Potrivit hrisovului din 3 ianuarie 1805, emis de domnul Alexandru Moruzi, în Principatul Moldova se păstra norma boierescului de 12 zile pe an, dar era mărită durata lucrărilor îndeplinite de ţăran în cadrul unei zile-muncă de boieresc. Să exemplificăm:
1. Fiecare ţăran era obligat să are şi să boronească cu grapa 80 de prăjini fălceşti de ţarină – 1,2 ha, primăvara şi toamna, când o va cere stăpânul moşiei, sau 70 prăjini fălceşti de ţelină – 1,1 ha;
2. Să prăşească anual 15 prăjini de porumb, să strângă şi să care la coşarele stăpânului porumbul de pe aceste 15 prăjini lucrate;
3. Să secere 30 de prăjini fălceşti de culturi cerealiere şi să le care la aria stăpânului moşiei;
4. Să cosească o falce de fân, s-o adune şi s-o clădească stog;
5. Să lucreze stăpânului moşiei 4 zile (clăci) pe an, cum se obişnuia şi până atunci, la cererea acestuia;
6. Să transporte la curtea moşierului 2 care de lemne de foc. Dacă însă satul era situat la o depărtare, faţă de pădure, mai mare de 2 zile de drum, apoi ţăranul, cu permisiunea moşierului, urma să presteze timp de 2 zile alte munci (Radu Rosetti. Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. Tomul l. De la origini până la 1834. – Bucureşti, 1907, p. 492);
7. Să presteze dijma din toate produsele agricole obţinute de pe loturile cultivate, excepţie făcând doar ,, ... grădinile ce sunt pentru însăşi a lor trebuinţă”. Ţăranii erau obligaţi să strângă dijma şi s-o transporte la aria sau coşarele stăpânului moşiei. Dijma era prestată în prezenţa moşierului sau vechilului (de regulă, în câmp, pe ogor, vie etc.) şi doar după aceea ţăranii se puteau folosi de roadele muncii lor.
8. Să presteze dijma pe fân – să cosească, să strângă şi să facă stog fânul cosit pe locul fânaţului;
9. Să presteze dijma pe stupi (pentru unul din cincizeci), iar care nu avea numărul respectiv de stupi era obligat să plătească câte 5 parale pentru fiecare stup. Această sumă se plătea şi în cazul în care numărul stupilor era mai mare de 50 sau 100;
10. Ţăranilor li se interzicea să comercializeze băuturi spirtoase. Acest drept aparţinea în exclusivitate moşierului;
11. Ţăranii erau obligaţi să plătească anual câte 4 parale pentru păşunatul vitelor. Excepţie făceau doar ţăranii care nu aveau vaci şi boi şi care aveau dreptul să păşuneze pe imaşul satului până la 10-15 oi, dar fără dreptul de a le împreuna, formând stână. Pentru aceasta se cerea consimţământul moşierului;
12. Ţăranii erau obligaţi să muncească la îngrăditura ţarinelor şi la confecţionarea coşarelor pentru porumbul care va fi ,, ... semănat de boierescu şi luat din dijmă” (Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor / Sub redacţia lui Todor Codrescu, laşi, 1852, p. ll, p. 152-153; Radu Rosetti. Op. cit., p. 348-351, 491-493.).
Radu Rosetti, care a cercetat această problemă, constată că aşezământul de la 1805 nu doar că determină numărul de zile de clacă şi reparaţii la iazuri şi mori, dar stabileşte şi volumul de muncă pe care era dator să-l îndeplinească fiecare ţăran: ,,...80 prăjini arătură grăpată, 15 prăjini prăşilă carată şi pusă în coşare, 30 prăjini secere cărată şi clădită, 80 prăjini coasă adunată şi pusă în stog” (Radu Rosetti. Op. cit., p. 352). Autorul constată că ţăranii erau obligaţi să muncească la moşier ,,...peste tot 33 de zile, din care pentru pălmaşi 23 cu palmele
şi 10 cu carul, la care se mai adăugau, şi pentru unii şi pentru alţii, zilele de meremet(reparaţii)” (idem).
4 Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor / Sub re-dacţia lui Todor Codrescu. – laşi, 1852, Partea ll, p. 152-153.
5 AlSR, F. 560, inv 4, d. 248, f. 4-4 verso.
6 lbidem, inv. 6, d. 577, f. 6.
7 lnstituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 159-160.
8 Alexei Agachi. lstoria Mănăstirii Hâncu (1677-2010). – Chişinău, 2010, p. 79.
9 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 45, f. 58.
10 ANRM, F. 34, inv. 1, d. 30, f. 34.
11 Spre exemplu, după nenumăratele plângeri ale ţiganilor, în 1808 Divanul Moldovei a eliberat un hrisov ţiganilor ursari şi lingurari, prin care interzicea ispravnicilor şi proprietarilor
funciari să-i asuprească pe ţiganii nomazi din Moldova.
12 ASRO, F. 1, inv. 215, d. 21, 1850, f. 59 verso.
13 ,,Din Ţara Moţilor eu am venit, unde lancu a trăit./Căci luptători de frunte suntem noi şi viţă de eroi, de bravi eroi!/Unde-au fost traşi pe roată de duşmani Horia, Cloşca şi Crişan./ Căci luptători de frunte suntem noi şi viţă de eroi, de bravi eroi!/La Ţebea moţul lancu e-ngropat, pentru neam el a luptat./ Căci luptători de frunte suntem noi şi viţă de eroi, de bravi eroi!l Nu vom ceda o palmă de pământ/ Chiar de vom intra-n mormânt! Căci luptători de frunte suntem noi şi viţă de eroi, de bravi eroi!” Da, cetitorule, asta e istoria pe care trebuie să o ştim şi să dăm ca un testament copiilor noştri! ,,lancule mare, bravule tare, cu noi să fiil Tu însoţeşte şi-nsufleţeşte pe ai tăi fii!” 14 Să cântăm versul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „ln deşert se tulbură tot muritorul”. Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează. Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său. Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă. Cu adevărat este că ,,în deşert se tulbură tot muritorul”, iubite cetitorule.