CONSEMNĂRI

Ilie Tănăsache – două noi cărţi

* „Facă-se voia ta, „pankisto”!” şi „Metroul românesc şi metrourile Terrei”, ediţia a doua, ambele apărute la Editura Vox 2000, Bucureşti, în acest an şi, respectiv, în 2014


La sfârşitul lunii aprilie a.c., Ilie Tănăsache a împlinit 84 de ani. În mai bine de 60 dintre ei s¬a ocupat cu scrisul. La gazete. Şi nu numai. Pentru că din 1962 până acum a oferit publicului şi cărţi, 30 la număr. Deocamdată. În urmă cu patru ani, în „Jurnalul Naţional”, ziar care îi sărbătorea împlinirea a opt decenii de viaţă, Ilie Tănăsache se confesa, printre altele, astfel: ”Plăcerea, şansa imensă de a sta de vorbă cu mii şi mii de oameni datorită profesiei, de a cunoaşte mii de întâmplări, acesta este materialul pe care îl aşez acolo, în cărţile mele.” Scriitorul şi-a împărţit scrisul – nu în proporţii egale – între cartea de publicistică şi lucrările de ficţiune (romane, povestiri, nuvele ş.a.) Cu „bătaie” către cele din urmă. Deşi, precum remarca însuşi autorul mai sus, ficţiunea în aceste cazuri se sprijină foarte solid pe viaţă, o viaţă cunoscută nemijlocit. Mai exact, îndeobşte, pe partea frumoasă a vieţii. Ceea ce se poate lesne observa din însăşi lectura cărţilor respective. Şi aş mai preciza un lucru: în multe situaţii, acţiunea implică şi elemente de instrucţie propriu-zisă; fără să-şi dea seama cititorul învaţă; nu doar cum arată binele din oameni, ci efectiv primeşte informaţii utile de cultură generală.
Cartea „Facă-se voia ta, „pankisto”!” adună mai multe nuvele: cea care dă titlul cărţii, apoi „Vara în care a înviat Lori”, „Bill e aici!”, „Călătorie în Paradis”, „ Pe norul alb”, „ Întoarcerea lui „Pepită”. În prima povestire, Nana, studentă, fată de bani gata, „pankistă”, şoferiţă pe un „Smart”, primit cadou la majorat („părea o cotigă”!), se întâlneşte cu un tânăr, Miu, pe un drum de la marginea unei păduri de stejari şi ulmi. Fiecare avea drumul său: ea se grăbea să ajungă la o petrecere, o nuntă-picnic, el, deţinut într-un fel de permisie, cu un rucsac în spate, era la fel de zorit către un loc ce ne va fi destăinuit pe parcurs. Maşina ei are o pană de roată, băiatul o ajută, iar de aici drumurile lor se cam adună. Desigur, în alte chei literare, să le zicem postmoderniste, întâlnirea dintre doi tineri, cu statute sociale atât de diferite, se putea rezolva în fel şi chip. Pădurea din jur putea găzdui un jaf, un viol, o crimă (poate chiar cu tranşarea cadavrului), oricum ceva care să-l facă pe cititor (pe un anume cititor!) să întoarcă foaia pentru a afla cu sufletul la gura sfârşitul poveştii de groază. Însă Ilie Tănăsache alege calea sa: tânărul deţinut (un tip instruit, dendrolog de meserie), condamnat pentru omor prin imprudenţă, scenă la care asistase doar un singur „martor”, un stejar brumăriu, găseşte calea de a se face înţeles şi crezut de către fată. În plus, este şi ajutat să ajungă pe malul unui râu la o staţie de emisie-recepţie; de acolo îi raportează comandantului din penitenciar despre prezenţa sa în zonă, primind răspunsul de a mai aştepta până a doua zi venirea unei şalupe care să-l aducă la „casa” lui temporară de după gratii. Or, cum noul termen acordat libertăţii sale provizorii le permitea celor doi participarea împreună la nunta-picnic, unde trebuia să ajungă fata, asta chiar se întâmplă.
Nu ştiu câţi mai agreează acum asemenea povestiri interesante prin conţinut, în plus, cu happy-end, dar nu văd de ce ele nu ar exista, şi nu ar fi încă gustate. Pentru că viaţa-viaţă are şi zonele ei de frumuseţe, şi nu puţine, zone care nu trebuie nici ascunse, nici ocolite. Da, o intrigă veritabilă se poate naşte şi dincolo de ororile săvârşite de oameni (de unii oameni!). O dovedeşte această nuvelă. Şi nu doar ea. În lucrarea „Vara în care a înviat Lori”, două bătrâne de 89 de ani deapănă amintiri. Una dintre ele, Pica Găureanu, nume stupid, drept care i se spunea Deşteapta (avea două doctorate, dintre care unul în misterul migraţiei fluturilor!), îi povesteşte prietenei sale, Lori, cum a călătorit ea, în tinereţe, din Canada în Mexic după fluturii monarh. Împreună cu un coleg, Walter, filipinez. Drumul fluturilor măsura câteva mii de kilometri, vizând ca punct terminus pădurile de brazi oyamel din Mexic, unde fluturii îşi depuneau ouăle, pentru a muri ulterior. Iar generaţia noua avea să se întoarcă în Canada, pentru a reveni în pădurile de oyamel, ca să-şi depună ouăle ş.a.m.d. Ăsta era scopul vieţii lor. Menţionam mai sus că din scrisul lui Ilie Tănăsache se şi poate învăţa. Da, informaţia spusă în nuvelă de Deşteapta este exactă. Şi constituie încă un mister acest destin al fluturilor monarh. După cum un lucru minunat rămâne şi curiozitatea umană ce vizează dezlegarea enigmei biologice amintite. Şi, pentru ca viaţa personajelor să capete şi ea ceva din misterul călătoriei minunate a fluturilor monarh, mai aflăm din nuvelă că fata aceea cu două doctorate, Deşteapta, cum i se mai spunea, a făcut drumul de mii de kilometri din Canada în Mexic, însoţită de Walter, fără a trăi nici măcar bucuria firească ce se poate lega între doi tineri colegi, pasionaţi de ştiinţă. Iar asta nu din vina ei... Totuşi, după atâţia ani, domnişoara (!) cu pricina îşi aminteşte cu nostalgie acei frumoşi ani din tinereţe.
Revin întărind o idee expusă mai sus. Nuvelele din această carte (şi din alte scrieri ale lui Ilie Tănăsache) ne arată că întâmplările pot avea uneori un senzaţional al lor, intrinsec, necăutat, legat de o realitate încă neştiută de mulţi. Sau doar nerelevată, pentru că ilustrează binele din oameni. Rezultă de aici că ficţiunea poate fi câteodată mai terestră, chiar mai banală decât ne imaginăm. Iar un scriitor-publicist care a aflat de la sursă sute ori poate mii de asemenea fapte doar aparent neobişnuite are privilegiul de a fantaza rămânând mereu în planul realului.
„Metroul românesc şi metrourile Terrei”, celălalt volum pe care îl prezentăm acum, se află, cum spuneam, la a doua ediţie. Cea dintâi a apărut în 2009. Este o carte de publicistică, fiind, de fapt, a treia oară când Ilie Tănăsache scrie despre acest subiect; prima referire a sa, „Operaţiunea Metrou”, a apărut în 1989. Lucrarea de faţă constituie o monografie unicat, fiind, precum spuneam şi cu altă ocazie, cea mai completă scriere despre metroul românesc şi metrourile lumii editată la noi. Cartea are un stil alert, îmbinând elementele de reportaj cu cele de informaţie, lucruri care anunţă o amplă documentare. Se vede că Ilie Tănăsache este un foarte bun cunoscător al locului, despre care a scris în timp în presa vremii. Din 19 noiembrie 1979, când s-a inaugurat la noi prima linie de metrou, şi până azi, românii au tot folosit acest mijloc de transport. Dincolo de utilitatea imediată a sa ce i-ar mai fi putut interesa? Totuşi, lectura acestei cărţi poate aduce multora noutăţi. De pildă, aflăm că, în România, cel care a lansat cel dintâi ideea metroului a fost inginerul Dimitrie Leonida. Iar primul său proiect de metrou este datat 1930! În preajma celui de-al doilea război mondial urbaniştii aveau în vedere trei linii cu o lungime totală de circa 15 km. Proiectul revine în actualitate abia prin anii ’50. Se fac studii, se marchează noi trasee. Şi din nou totul se opreşte din lipsa fondurilor, pentru a se relua peste aproape 20 de ani, în 1972-73. În 1974 se trece la elaborarea documentaţiei tehnice, iar în anul următor, pe 25 septembrie, încep lucrările la magistrala 1. Deosebit de interesante sunt informaţiile atât despre viitorul metroului bucureştean, cât şi despre ce va aduce ziua de mâine în lume în materie de transport.
Ce-ar mai fi de spus? Este de aplaudat insistenţa cu care Ilie Tănăsache se dedică în continuare scrisului, producând cărţi ce induc acelaşi interes cititorilor săi, cărţi ce se definesc mereu nu doar prin stil, ci şi prin temele alese, prin intriga nu de puţine ori neaşteptată, dezvăluind frumosul din oameni.

Dan Plăeşu