CRONICĂ LITERARĂ

„Licărul stelelor în iarbă”
În poezia lui Ioan V. Maftei

Inspirată ideea lectorului de carte, cunoscutul poet şi inimosul om de cultură Stelian Vicol, de a prezenta publicului larg, un nou volum semnat de vasluianul Ioan V. Matei – Buhăieşti („Licărul stelelor în iarbă”, prozo-poeme, Editura Timpul, Iaşi, 2015), editat la aceeaşi prestigioasă instituţie care-i promovase încă două cărţi de poezie („Mic tratat la chipul din oglindă” şi „Aproape de rug”).
Şi cum redactorul de carte are convingerea lucrului bine făcut, apariţia editorială este semnalată, la rubrica „Un autor – o carte”, în revista Porto Franco (nr. 228/2015), printr-un grupaj de versuri şi coperţile volumului.
Nu ştiu cât de uşor a împăcat autorul matematica cu literele, dar nu o data pasiunile extraprofesionale izbucnesc plenar (avem destule exemple) fără a ţine seama de cutume. Aşadar, intensa activitate didactică în domeniul matematicii, un număr apreciabil de volume de poezie, epigrame, fabule, distihuri şi catrene, piese de teatru, teatru şi poezie pentru copii; fondator al trupei de teatru „Anton Pann” din Bucureşti şi al Festivalului naţional de creaţie şi interpretare artistică pentru copii (ajuns la a III-a ediţie); prezent în antologii, dicţionare, reviste literare, etc.
Am impresia că ne aflăm în faţa unui alergător la cursele cu obstacole, pe care autorul nostru le abordează cu exigenţă şi dăruire.
Cuprinsul recentului volum, structurat în cicluri bine definite („Elegii crepusculare” – dedicate Poetului Nepereche şi lui Nichita, „Labirintul vorbelor”, „Rendez-vous sau Starea de graţie”) este un nou prilej de meditaţii despre lume, divinitate şi iubire, abordate într-un registru divers, de la şoaptă la strigăt. Discursul poetului alege cuvinte simple şi versuri cuminţi, într-o exprimare fluidă, care servesc un adevăr concret.
Dintre poemele cu dedicaţie, se detaşează „Turnul”, închinat lui Stelian Vicol, întâmplător sau nu, lectorul cărţii: „ ... tăcerea mea se furişează/ printre vocalele oarbe/ să-şi definească turnul/ numai al meu/ zidit mai mult în cer/ decât pe pământ!”
De altfel, „motivul turnului” revine în diferite conjuncturi, în câteva poeme (Destin, Durerea unei frunze, Stare cu regrete, Singurătatea, Amintirile), mult mai semnificativ poate, decât în poeziile care poartă drept subtitlu „variantă” (Ultimul actor, Anonimat, De la un timp, Dorinţe), unde anumite repetiţii afectează mai puţin emoţional.
Viaţa pe o scândură de scenă este o experienţă de la sublim la tragic („lăsaţi-mă să¬mi termin ultima replică!”), iar gândul că va deveni la un moment dat inutil, zbătându-se între vis şi uitare că strigătele nu-i mai sunt auzite, îl fac să exclame cu loialitate: „ardeţi-mă să mă topesc ca o / lumânare aprinsă /”; „spălaţi-vă pe mâini cu păcatele mele”.
Sub zodia iubirii şi a farmecului naturii, autorul nu neglijează trăirile omeneşti transpuse într-un sentimentalism discret, cu afecţiuni temperate („iubirea va rămâne pe pământ/ un cântec de lebădă neagră”; „va trebui să te muţi în mine”; „îţi dădusem întâlnire/ la capătul lumii/” „eu veneam cu mine/ de undeva nebănuit”; „lasă-mă să adorm, să visez/ lipit de pântecul tău”; „în casa iubirii suntem doar noi/ umbrele conturându-ne nudităţile”; „te vei înălţa sau te vei coborî/ îmbrăţişându-mi îmbrăţişarea care a fost”.
Ioan V. Maftei veghează, cu emoţie, „licărul stelelor în iarbă”.

Olimpiu Vladimirov