TINERI PROZATORI

Bărbatul acela
Camelia Zăbavă

Stăteam zgribulită pe peronul abia luminat, printre oamenii aproape îngheţaţi care aşteptau nerăbdători trenul, într-o gară mică, în iarna anului 1988. Se anunţă o oarecare întârziere. Încep comentariile, dar sfârşesc repede. Lumea pare înţelegătoare.
Suflu în mâini şi mă gândesc cu groază la picioarele pe care încep să nu mi le mai simt. Simulez o "tropotită la podele", dar fără prea mari rezultate. Sunt îngrozită de frig, dar şi de bagajul pe care trebuie să-l car. Geanta de voiaj, aproape tot atât de mare ca şi mine îmi surâde dispreţuitoare. Tata încearcă să mă calmeze, iar mama mă dădăceşte ca pe un copil. Mi-e frig. Încerc o transpunere. Aş vrea să-mi imaginez gerurile siberiene, dar nu reuşesc. Picioarele mi¬au îngheţat. În sfârşit, găsesc soluţia salvatoare: încep să mă plimb de la un capăt la altul al peronului. Atunci observ că oamenii se grupaseră şi probabil că discutau despre vreme sau despre tren. Erau cam trei - patru grupuri pe peronul îngheţat. Dar nu asta mi-a atras atenţia în mod deosebit, ci un bărbat, în jur de şaptezeci de ani, care se plimba de la un grup la altul, încercând de fiecare dată să intre în vorbă. Zăbovea câteva minute, încercând pesemne să ia şi el cuvântul, dar nu reuşea şi atunci se apropia de un alt grup şi tot aşa. La început am crezut că este beat, apoi că nu-i în toate minţile. M-am potolit din plimbarea menită să-mi aducă puţină căldură pe un peron îngheţat şi m-am întors la ai mei. Încerc să glumesc şi-i spun tatei că dacă tot s-au format bisericuţe, putem să vorbim şi noi discuţii. Deja eram nervoşi din cauza întârzierii trenului. Dar iată că omul nostru, bărbatul acela care părea că nu are stare, se apropie de noi şi încearcă să însăileze un dia¬log de convenienţă. Tata îi răspunde la toate întrebările şi mai mult decât atât, între ei doi se încinge o adevărată discuţie pe teme de agricultură şi de vreme. Şi cu toate acestea mie mi se părea că altceva îl interesează pe el, nu vremea şi semănatul. Apoi îl întreabă pe tata dacă merge departe. El îi răspunde că rămâne în Alex¬andria, doar m-a condus pe mine la gară. Eu eram cea care urma să călătorească. Mă uit la tata cu reproş şi la celălalt cu suspiciune. Omul nu-mi place deloc, nu-mi inspiră nici un pic de încredere, deşi se poartă cuviincios şi constat că nici măcar nu-i beat. Dincolo de toate, prezenţa lui mă scoate din sărite. Nu-mi dau seama ce urmăreşte de fapt.
În sfârşit, se anunţă trenul. Ne îndepărtăm de omul cu pricina şi căutăm un vagon iluminat, dar nu găsim şi ai mei mă ajută să urc şi mă instalează într-un compartiment unde se părea că nu-i chiar foarte frig. Îmi fac ceva semne cu părinţii mei pe fereastră, fără însă să înţelegem niciunul ce a vrut să spună celălalt; în compartiment este întuneric, pe peron, aproape la fel. Trenul se pune în cele din urmă în mişcare. Simt cum îmi furnică picioarele din cauza frigului. Îmi privesc vecinele de compartiment şi sunt mulţumită să constat că nu păreau a avea chef de vorbă. Dimpotrivă. Mă cuibăresc şi eu într-un colţ, mă înfăşur în palton şi încerc să adorm. Nu mai simţeam frigul aproape deloc. Numai că se deschide uşa şi aud o voce bărbătească cerându-şi respectuos voie să ocupe un loc în compartiment. Deschid ochii şi un val de nervi mă ia cu asalt. Era chiar prietenul meu, omul nostru de pe peron. Încerc să mă calmez, explicându-mi în sinea mea că sistemul nervos nu creşte în vrej, deci ar fi cazul să-l cruţ pe cât pot. Bineînţeles că omul intră în vorbă. La început vorbeşte singur, apoi nu ştiu ce mă apucă, încep să-i răspund şi iacătă-mă conversând (şi încă cu cine!) în loc să dorm cum îmi propusesem.
- Frig, mă taică, zice la un moment dat. Şi eu trebuie să merg vreo 7 km pe jos.
- Acuma, noaptea? mă aud întrebând.
- Păi, că la noi în sat nu e gară şi eu cobor la Plosca şi de-acolo o iau pe jos. Ce să faci, mă taică?! A fost musai să viu la oraş. Crezi că am vrut să plec eu de la casa mea pe gerul ăsta? Dar a fost musai, îţi spusei.
- De ce? îl întreb, dându-mi seama că tocmai asta aştepta. Nu ştiu de ce, dar parcă nu mă mai temeam de el. Încercam să-i disting trăsăturile feţei. Nimic neobişnuit; o figură comună.
- Stai să vezi. Fiu-meu a plecat la bufet după ţigări şi n-a găsit. Atunci s-a dus în satul de peste deal să ia de-acolo, de la coperativă. Eu muiere nu mai am, c-a murit săraca, Dumnezeu s-o ierte, şi nu m-am mai însurat. Rămăsesem acasă cu noră-mea. Şi ea vine şi-mi spune că nu mai poate, că-i e rău, să chem salvarea. Îl strig eu pe unchiu' Gogu şi fuge el la poştă să cheme salvarea.
- E bolnavă rău nora dumitale? Îl întreabă una din vecinele de compartiment.
- De, ca femeile, îi răspunde bătrânul. Şi eu îl privesc fără să-mi dau seama ce vrea să spună exact. Mă cuprinde ruşinea gândindu-mă cum l- am judecat pe peron. Acum îmi era milă de el şi voiam să-l ajut cumva, dar nu înţelegeam ce vrea să spună. Trenul opreşte în gara următoare. Lu¬mina de pe peron pătrunde şi în compartimentul nostru. Mă uit la bătrân şi abia acum realizez că am în faţă un ţăran cu mâinile butucănite de muncă şi crăpate de ger şi vânt adunate cuminţi în poală.
Vine controlorul. Prezentăm biletele, mai puţin bătrânul.
- Taică, n-am bilet. Crede-mă, dacă-ţi spui. Nurorii mele i-a fost rău şi venii cu ea cu salvarea la oraş, o lăsai la spital şi venii la gară, da' taică, crede-mă, uitai să-mi iau bilet. Şi vocea începe să-i tremure.
- Să fii sănătos, tataie, zice controlorul şi iese din compartiment.
Bătrânul rămâne încurcat. Îl aud bombănind: "Doamne, Dumnezeule, om bătrân şi fără minte, nici nu mi-a mai trecut prin cap să iau bilet..." Apoi tace. Simt cum mi se pune un nod în gât şi aproape că-mi vine să-i cer iertare pentru ce am gândit pe peron. Tace bătrânul. Acum nu mai pot eu să tac.
- Şi cum e acum nora dumitale? îl întreb aproape prosteşte.
- Acuma e bine, că gata, l-a şi lepădat. Am un nepoţel de toată frumuseţea! Sunt tataie. Şi faţa i se luminează ca prin farmec. Şi fiu-meu nici nu ştie. Fusei la cuscru, să-i spui şi lui, că el stă la oraş, aproape de spital, dar nu era acasă. Da' uite c-a oprit trinu' la semnal. Eu cobor aci, c-o iau peste câmp şi ajung mai repede. Şi iute se ridică şi iese din compartiment.
- Rămâneţi sănătoase şi mergeţi cu bine - ne zice bătrânul şi dispare.
Mă apropii de fereastră şi în întunericul nopţii văd câţiva oameni luând-o pe cărarea de peste câmp. Îl văd şi pe el. Sunt fericită că nu e singur, că are cu cine merge prin noapte. Şi are şi cui povesti despre nepotul lui. Pleacă trenul.
Asta era, voia să spună că este bunic şi nu avea cui şi nici nu ştia cum, probabil. De aceea încerca să intre în vorbă cu oamenii pe care îi întâlnea. Voia să-şi spună bucuria şi nu avea cui. După ce ne-a spus, faţa i s-a scăldat în lumină. Fericirea se citea uşor pe chipul lui.
Şi iar simt că mă înneacă ruşinea. Nici n-am avut timp să-i spun "Să-ţi trăiască nepotul, tataie"!