CRONICĂ LITERARĂ

Spectacolul vieţii, spectacolul morţii

Pentru Iulia Cristina Frânculescu, creaţia este o vocaţie. Dincolo de preocupările sale lingvistice, proza o revelează în ceea ce are mai intim ca trăire, filosofie de viaţă, atitudine în faţa vieţii şi a morţii. Experienţele personale sunt transfigurate şi, epurate de subiectivism, devin modalităţi de interogare capabile a se propune ca exerciţii de meditaţie asupra rosturilor omului pe pământ. Meditaţia asupra destinului asigură eşafodajul reflexiv al prozelor sale: “Nu contează vârsta la care mori, important e să nu mori înainte de un anumit punct. Unde se situează acel punct pe axa timpului, fiecare trebuie să afle”. Aflarea sensului poate deveni un scop, dar şi o aspiraţie: “În orice gest omenesc găsesc o semnificaţie, totul trimite la ceva, fiecare piesă converge spre întreg...” Zădărnicia, în acest context, nu există.
În colecţia Opera Omnia, Iulia Cristina Frânculescu a reunit sub titlul Omul căruia i s-a furat cerul1 trei proze: Irepetabil, Clădirea de vânt, Abis, care, cu o independenţă minimă, sunt, de fapt, capitolele unui roman cu titlu simbolic pentru viziunea pesimistă a prozatoarei, titlu ce sugerează relaţia dintre cer şi pământ, dintre spirit şi carne şi, în această relaţie, zbaterea omului de a trăi clipa şi de a se transcende.
N-ar trebui ignorată concepţia despre roman a prozatoarei, romanul său răsfrângând teorii moderne ale naraţiunii, constituindu-se şi ca metaroman. Inclusă în primul capitol, ideea despre creaţie se traduce în lapidaritatea titlului – Irepetabil. Creaţia este unică, creatorul nu face decât să o multiplice: “Scriu cu sufletul sau cu mintea?”, se întreabă Rucsandra, iar Tudor, un rezonator, îi răspunde: “Cu amândouă. Dar scrii în primul rând cu ceea ce eşti”. Creatorul se află în centrul creaţiei şi se lasă populat de personaje pentru a le da dreptul la viaţă ficţională. A dispune de viaţa personajelor echivalează cu a dispune de viaţa reală, ca-n Pirandello, căci între real şi imaginar, graniţa este foarte subţire. Cred că Iulia Cristina Frânculescu se gândeşte la responsabilitatea creatorului faţă de creaţie, faţă de mesajul acesteia. Există o voluptate a singurătăţii, a consemnării sensului faptelor reale, aşa cum e descifrat de personajul aflat la limita dintre viaţă şi moarte. Când pune în gândurile “scriitoarei fără scris” o idee ca aceasta: “Spaţiile goale ar trebui să fie esenţa unui roman”, ea are în vedere gradul de colaborare a cititorului şi modul în care virtualităţile latente ale operei se prelungesc în lumea receptorului.
Spaţiul imaginarului este dat de un topos frecvent în proza scriitoarei – spitalul, ceea ce, într-o logică a creaţiei, leagă tema – relaţia deficitară şi inegală a omului cu timpul, şi motivul – boala, alienarea, dificultatea de a armoniza cintrariile. Unele scene dau impresia de spital universal, radicand în simbol toposul. Personajele trec dintr-o proză în alta, unele individualizate – Tu¬dor, Rucsandra, Serpina, Andreea, Vidia, altele, cu o încărcătură arhetipală, simbolică necesară într-o proză cu inflexiuni ezoterice, demonstra¬tive cum este Irepetabil – doctorul, călătorul fără nume – călător în spaţiu, călugărul – călător în timp, înţeleptul.
Spectacolul vieţii este şi spectacolul morţii. De aceea, proza se realizează mai puţin ca naraţiune, ca poveste şi mai mult în latura confesivă, cu lungi incursiuni în lumea interioară a personajelor. A-i vedea şi înţelege pe alţii înseamnă indirect a te vedea şi a te înţelege pe tine însuţi, adevărul acesta având caracterul lui reversibil. Introvertirea personajului se prelungeşte în extravertirea prozei. Pare că mult mai importantă este virtualitatea acţiunii, a faptelor. Situaţia narativă se constituie de multe ori dintr- un firav fapt real, prelungit în extinse consideraţii interioare, analitice.
Prozatoarea are şi plăcerea de a schimba perspectivele, într-o alternanţă ce sugerează dinamica vieţii. Interesantă este această triplă perspectivă ce schimbă direcţia privirii obiectiv/ subiectiv între narator şi personaje, între el şi ea ca în Irepetabil. Unele imagini memorabile sunt gândite cu plăcere de estet în contexte mitice precum labirintul, prin care are loc o transpunere a mitului în concretul vieţii; altele, ca imaginea bolii, vibrează, acţionează ca un pulsar trimiţându-şi semnificaţiile pe care le transfigurează pentru a le revela un sens.
Şi în realizarea portretelor, perspectivele se intersectează, narator şi personaj contribuind la impresia de relativitate, care contribuie la impresia de viaţă. Când naraţiunea devine confesiune, perspectiva se subiectivizează. Căzând în abis, abisul fiinţei, mărturisirile sunt tulburătoare. Personajul îşi descoperă abulia, nepotrivirea cu lumea, descoperindu-şi propria durere, chintesenţa durerii: “...mă doare durerea până în măduva oaselor”. Reflecţia asupra durerii ia forma unui adevărat poem în proză, prin definiţiile în serie enumerativă, sugerând şi cuprinzând imaginea unei dureri universale: “Durerea. Durerea puternică ce ne revelează micimea. Dureri sângerânde, insuportabile, dureri fizice, metafizice, dureri vindecătoare, dureri isterice...” În aceste pasaje, analiza infinetizimală a emoţiilor, a afecţiunii, atât de dificil de explicat în inefabilul lor, nu transformă epicul în lirism, ci îl potenţează. Registrul se schimbă printr-un elogiu adus pământului şi vieţii, cărora le presimte înfiorat sfârşitul.
Există şi o dimensiune polemicş în Abis, capi¬tol care inserează fragmente de jurnal. Iulia Cristina Franculescu reinterpretează motivul celebru al lumii ca teatru, transpunându-l în imaginea lumii de azi văzută într-un mod asemănător ca scenă imensă, dar ca ierarhizare haotică a roulrilor. Dizarmoniile lumii s-ar explica prin atribuirea unor roluri nepotrivite, această lume având toate ingredientele unei adevărate “grădini zoologice”. Madam Corintescu, de exemplu, apariţie postdecembristă, colecţionară de clasoare cândva, primeşte rolul de “profesor universitar cu drepturi depline”. Profesorul Boronea, fost tăietor de frunze la câini, e “supervizorul Diviziei universitare”, ajutat de Fruntela, “cândva colecţionară de timbre poştale”. Novicele primeşte numele uniformizator Floral, căci nonvaloarea nu admite individual ităţile, nici afirmarea personalităţii, nici măcar prin nume. Imaginea spaţiului universitar în care anormalul se confruntă permanent cu normalul, acaparat de nulităţi se subsumează imaginii lumii ca spital, lume atinsă de boala imposturii. Tabloul este demn de Goya: “Lingăul, slugoiul ce piere din faţa furiei stăpânului, mimează sentimentele, simulează conştiinţa, descoperă cele mai întunecate locuri, ferite de priviri, unde supravieţuieşte oricărei schimbări, luând pe rând faţă de hienă, de şarpe, de bou, de huhurez sau de gazelă, în vreme ce oamenii drepţi dispar în neant unul după altul, arşi de propria demnitate”.
Tinzând spre aventură în inimă şi spre linişte în viaţă, Iulia Cristina Frânculescu îşi poate face visurile să vibreze având de partea sa harul minunat al creaţiei, harul de a crea imaginea vieţii într-un spectacol al cuvintelor care-şi trimit impulsurile în conştiinţa citiorului. Spectacolul creează alte spectacole şi întreţine încrederea în valorile autentice, valorile spiritului.

1 lulia Cristina Frânculescu, Omul căruia i s-a furat cerul, Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia, laşi, 2015.

ANA DOBRE