ESEU

Taina purtării Sfintei Cruci în creaţia poeţilor liturgi români
În anul omagial al marilor păstori de suflete

Neîntâmplător, în vremuri de încercare vorbim despre taina purtării Sfintei Cruci. Sfinţii Părinţi au mărturisit semnul biruinţei morţii, taina vieţii veşnice, temeiul milei şi al iertării purtător al dragostei dumnezeieşti. În „cea mai călduroasă şi mai curgătoare dintre epistolele” Sf. Pavel (după cum arată Părintele Bartolomeu Anania) – aceea adresată locuitorilor Galaţiei în a treia călătorie misionară – se sublinia: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului Nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu prin lume”1
Noi, creştinii purtăm semnele Domnului Iisus. Sfânta Cruce simbolizează, pe de o parte, linia orizontală a existenţei noastre. („durata progresivă în spaţiu”); prin rugăciunea inimii, prin chemarea Mântuitorului în inimă, în viaţa noastră întrevedem linia verticală, (expresie a „duratei absolute”) semn al unităţii dintre pământ şi cer.
De mult timp generaţia tânără este insistent ispitită cu „mesaje” postmoderne prin intermediul cărora se încearcă relativizarea valorilor de spiritualitate.
Unul dintre laureaţii Premiului Naţional de poezie „descoperă”, de pildă, că „Eminescu şi alţi turmentaţi celeşti poartă crucea – una şi singura acestei atavice suferinţe umane.”2 Atributul trimite însă la „apariţia la un descendent animal sau vegetal a unor particularităţi fizice sau psihice proprii ascendenţilor îndepărtaţi” (DEX, 68). Inţelesul cristologic al Crucii este astfel orientat de domnul laureat naţional spre un registru secularizant. Într-un săptămânal („Minute hebdo”) dintr-o ţară „liber-cugetatoare” se cerea recent o corecţie toponimică radicală întrucât multe localităţi mai păstrează vocabula „Saint”: pe lângă cele 40 de Sainte Marie, există şi 25 de aşezări cu numele Sainte Croix. Se lansează – cu intenţia de a crea „feed back” – diverse şi, bineînţeles, virtuale „teorii”, uitându-se că substantivul teoria, de sorginte elinească, înseamnă a vedea lumea prin Dumnezeu.
Pentru neamul românesc Crucea înseamnă dreapta credinţă întemeiată pe jertfa lui Iisus Hristos.
In cel de-al IV-lea tom al tratatului academic „Inscripţii din Scythya Minor”, Dl. Acad. Emilian Popescu semnalează, între alte documente epigrafice descoperite la Adamclisi (primul reper al existenţei noastre) – o inscripţie bilingvă – în elină şi latină – din secolul al V-lea d.H.: sintagma „Crucea morţii şi a Invierii”. Aşadar, asupra strămoşilor noştri au coborât, încă din primele veacuri creştine, pacea cerească, crucea suferinţei şi a învesnicirii.
Cerem cu smerenie luarea aminte asupra tainei purtării Sfintei Cruci în creaţia poeţilor liturgi şi a monahilor înduhovniciţi pentru că semnul ei (ce apare în Noul Testament de 28 de ori, pe lângă cele 46 de prezenţe ale verbului derivat) reprezintă pentru literatura română nu numai simbolul unei stări de spirit, dar şi o căutare a celor şapte fjuvii care izvorăsc din muntele mântuirii. Această limpezime, arată episcopul cărturar din Nimive, Sf. Isaac Sirul (sec. VI), „nu vine din multă învăţătură, nici din felurimea cărţilor citite, ci din sârguinţă în rugăciune.”3
In poezia românească – de la caligrafiile protoscriitorilor cuvioşi monahi, Ioan Casian şi Niceta de Remesiana, de la scrierile sfinţilor mitropoliţi Sf. Dosoftei, Varlaam şi Antim (cel care o asemăna pe Maica Domnului cu un „ceriu gânditor”), de la versurile de jertfă ale părintelui-martir basarabean Alexie Mateevici şi de la cele menite a fi „hrană duhovniocească” ale Sf. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ – până la profunzimile lirice înduhovnicite ale Ieroschimonahului Daniel Sandu Tudor (poetul fără de mormânt), ale monahiei Teodosia Laţcu şi ale vrednicului de înveşnicire Părinte Mitropolit Bartolomeu (cu încununările psalmodice ale lui Ioan Alexandru, Vasile Avram, Traian Dorz, Daniel Turcea – ca să-i numim pe câţiva dintre mărturisitorii laici ai Crucii, cuvântul Sf. Ioan Casian Dobrogeanul (sec V d.H.) reprezintă o întemeiere pentru adevărata stare de a fi a poeziei: „Tu eşti răstignit pentru lume... Ia seamă deci la poruncile Crucii sub a cărei lege se cuvine să trăieşti.”4
Cuvântul Sf. Mitropolit Varlaam din „Cazania”(1643) („Eu de la inimă Te mărturisesc cu condeiul meu”) întemeiază, credem, o vrednică obşte poetică monahicească a românilor.
Părintele Alexie Mateevici (1888-1917), martir al devoţiunii românilor din Basarabia pentru dreapta credinţă şi demnitatea întregului neam, spunea că – prin Cruce – Hristos şi-a apropiat condiţia umană: „ Cu moartea sa pe Cruce, murind nevinovat/ Ne-a dat El nouă pildă a marii jertfe...” In scurta sa viaţă, curmată prin consecinţele luptelor de la Mărăşeşti, părintele Alexie ilustrează biografia tragică a pătimirilor româneşti.
Poeţii-liturgi sunt asemenea catiheţilor (gr. Ecclesiastes) care cuvântă în faţa mulţimilor. În anii ’30 ai secolului trecut un tânăr din Crainicenii Dorohoiului, orfan, bacalaureat cu lauri la Cernăuţi intră in obştea Mănăstirii Neamţ cu numele Ioan. Stareţul – episcopul Nicodim Munteanu i-a dat ascultarea de a se îngriji de bibliotecă şi de a-i ajuta pe călugării suferinzi. Ioan monahul a ajuns la Ierusalim, apoi s-a nevoit într-o peşteră din pustiul Qumran, lângă Marea Moartă. Până la sfârşitul puţinelor sale zile s-a rugat şi a scris în deşertul Hozeva. Darul de a înţelege sfinţenia înseamnă efort duhovnicesc; în chilia Sf. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ se ajunge numai printr-o scară a nevoinţelor. In scrierile sale postume se propovăduieşte învăţătura Sf. Evanghelii cu grijă (aşa cum ne îndeamnă Apostolul Neamurilor) „ca nu cumva Crucea lui Hristos să rămână deşartă”. „Semnul Crucii este nouă / Scutul cel mântuitor / Care îndepărtează răul ... („Semnul Sf. Cruci”). Crucea constituie pentru monahul-poet expresia încrederii în mântuire: „La despărţirea pământească/ primeşte-mi pe sărmanul duh / Ca nu cumva să aibă silă / la vameşii cei din vazduh” („Pe drumul Crucii mele”)5 Amintim că Protosinghelul Nicodim Măndiţă a definit viaţa Mântuitorului – de la leagăn până la răstignire – „o Cruce a suferinţelor, o jertfă vie”6. Iar în acest adânc al jertfei, cum mărturisea un alt călugăr-martir, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (1896-1963), „ licăreşte drept candelă un astru.” Etosul românesc creştin ortodox îmbină în mod consecvent tradiţia cu existenţa socială şi conştiinţa istorică. Acest „aliaj” ne justifică existenţa. „Iţi faci semnul Crucii?” întreba din lumina Rugului Aprins, stareţul Daniil de la Rarăul Bucovinei, întemniţatul, poetul fără de mormânt: „Simţi cum te cuprinde cu totul, trup şi suflet, cum te preschimbă, te sfinţeşte? Pentru ce? Pentru că e semnul Tatălui, semnul Răscumpărării! Pe Cruce, Iisus răscumpără întreaga omenire!” „La Sihăstria Rarăului, în iarna lui 1953, Părintele Sandu Daniel Tudor7, aflat între închisori trecute şi temniţe viitoare, îşi indemnă monahii: „Fraţi ai Crucii, să ne prindem pentru Lumina cea neapropiată”. Cu evlavie de anahoret, poetul (despre care doctorul Vasile Voiculescu spunea că e dăruit cu „Duhul vladică al poeziei”) îşi rânduia, cu lucrarea harului dumnezeiesc, în rugăciune şi priveghere, ultimele ceasuri ale vieţii.
Crucea reprezintă o pavăză a poeziei curate. Revedem creaţiile monahiei Teodosia Laţcu (1917- 8.VIII.1990) o remarcabilă universitară pregătită la Alma Mater Napocensis şi formată în spiritul mişcării gândiriste (animată de teologul „Nostalgiei Paradisului” – poetul Nichifor Crainic). Specializată în studii de teologie clasică şi modernă, concretizate în remarcabile lucrări patristice, monahia ce se va închinovia în Mânăstirea Vladimireşti (Galaţi), s-a apropiat de grupul de meditaţie creştină din jurul „Rugului Aprins”. Părintele Arhimandrit de vrednică pomenire Teofil Pârâian pe care, în ultimul an de studenţie clujeană, l-am ascultat în pronaosul mânăstirii Sâmbăta de Sus, o numea cu entuziasm o mare poetă creştină. Drama monahiilor de la Vladimireşti este cunoscută întregii ţări. (In ultimul timp ea a fost reamintită de Prea Cucernicul Părinte Prof. Univ. Dr. Jan Nicolae de la Facultatea din Alba Iulia, cu prilejul evocării unui alt mare duhovnic, P.C. Ioan Iovan). Aşa cum se ştie, mânăstirea Vladimireşti a fost desfiinţată în 1955. Arestată un an mai târziu, monahia Teodosia a rămas în temniţă până în 1959. Cuvioşia sa, erudită traducătoare din Origen, Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Simeon Noul Teolog, este autoarea a sute de poeme de meditaţie creştină.
Să ne fie îngăduit să spunem că poetii-monahi au ridicat creaţiile lor la înălţimea sfintelor altare. In „ctitoria” cărţilor monahiei Teodosia, rugăciunea în versuri constituie expresia vieţii duhovniceşti: dragostea de Dumnezeu, „chinul sfânt al Crucilor slăvite”, singulara meditaţie cu fior mistic asupra Măicuţei Sfinte, ocrotirea monahilor: „Şi nimeni nu -ndrăzni vreodat să scrie / Minunea mare-a vreşnicei iubiri / Că iată, pe acelaşi drum al Crucii / Se-ntâmplă¬n taină două răstigniri / Tu, Maică, îl urmezi cu paşi de sânge...” („Maica”) „Maica durerilor trăieşte prin limpezimea lacrimilor ceasul de jertfă: „Şi-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă” („Poemele iubirii”, 1949).
Maica Teodosia scrie că Mântuitorul este „un cântec întrupat” care ajunge „spre slăvi cu Crucea”. Asumarea dramei omeneşti se reflectă într-o cantată de factură eminesciană: „părea tot locul ţintirim / păzit cu zbor de Heruvim / Cu cruci de piatră, albe, mari / Cu cruci de brad şi de stejar / Şi cruci de-argint şi de oţel / Cerneau lumină peste el / iar cruci de aur şi de fier / Sclipeau ca semnele pe cer / Atâtea cruci mi s¬au părut / Că toate una s-au făcut / O cruce mare strălucea / Sub greul ei un Om zăcea / Tu cum de poţi să le mai duci / Atâtea cruci, atâtea cruci?... („Cruci le”)
Părintele Cornel Toma care, în anul 2000, a îngrijit prima ediţie completă a creaţiilor lirice ale monahiei Teodosia, constată că „liniile de forţă ale viziunii poetice constau în două mari principii: 1.inspiraţia harică; 2. dimensiunea ascetico-mistică ( ... ) In faţa mesajului divin, orice poet trăieşte o stare de alternanţă, trecând de la starea apofatică la starea catafatică (...) Astfel spus, cuvântul adus de poet ca ofrandă divină pe altarul sufjetului se transformă într- un cuvânt divin.”8 „Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta/ Şi mă¬nvaţă a o purta...” se roagă din veşnicie măicuţa Teodosia.
Prin valoarea poeziei de inspiraţie religioasă, Sfânta Liturghie a păstorilor de suflete se revarsă asupra lumii. „Crisalida” poeziei se deschide astfel cu o binecuvântare: „Din harul Tău să-mi dai, mereu să-mi dai / Blândeţea, mila, dragostea din rai / Pe Crucea ta, măiastra suferinţă / Să-nalţi la Cer săraca mea fiinţă...”
Acelora care nesocotesc sentimentul naţional, „motivaţi” de o aiuritoare foială globalizantă, li se adresează, într-un limbaj vaticinar, monahia din Vladimireştii Moldovei, care a purtat pe umerii săi slabi uriaşa cultură a Transilvaniei natale: „Priviţi cu teamă sfânta Cruce mică / ... / Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu / Din noi se-nalţă flacăra cea vie / Prin care-n ceruri amintim mereu / că este pe pământ o Românie / ... / De-aceea, capul sus vi-l ridicaţi . Tu, frate, soră, mamă şi părinte / ... / Nu! Noi nu suntem morti, luaţi aminte!” Maica Teodosia a scris: „pentru neam şi pentru biruinţa Crucii prea cinstite” în această „Grădină a Maicii Domnului.” Pe Golgota prezentului se cuvine să luptăm ca să rămână „crucea neamului iubit” („Trei Cruci”).
În revista „Gândirea” din iarna anului 1941, poetul¬medic (din nobila serie a celor „fără de arginţi”) Vasile Voiculescu scria: „Privesc adânc cum soarele închină / Podgoria de Cruci suind senină...” Versurile anticipează multe dintre poemele din antologia „Călătoria de sâmbătă” a sensibilului scriitor Vasile Avram: „Te-aştept, Doamne ... / Intr-o felie de pâine / smulsă din trupul Tău sfârtecat pe Cruce.” Pentru mulţi poeţi, pâinea s-a făcut mormânt...
În lucrarea de licenţă a Părintelui Mitropolit Anania („Misterele orientale şi creştinismul” tipărită în anul 2013 sub autoritatea ştiinţifică a d-lui prof. univ. dr. Aurel Sasu), teză susţinută, într-un climat ostil, în anul 1948, la Sibiu şi reprezentând o demonstraţie exemplară a simfonismului valorilor creştine, formula aleasă este aceea a dezbaterii spirituale. Tânărul teolog scrie din perspectiva cunoaşterii temeinice a celor două structuri. Când abordează ideea de jertfă, Părintele Anania apelează la o perioadă retorică din Epistola Sf. Pavel către Filipeni (2:8) : „Moartea lui Iisus a fost de Cruce, adică cea mai ruşinoasă moarte ce era cunoscută în lumea veche. Fiind consimţită cu preştiintă, ea s-a săvârşit sub semnul smereniei. Alături de întrupare, moartea pe cruce este cel mai înalt semn de umilinţă din partea lui Dumnezeu-Fiul.”9
Sub semnul smereniei şi al armoniei lirice se afjă cele cinci volume de versuri ale Părintelui Bartolomeu (antologate în 2010): „Geneze” (1971), „File de Acatist” (1976), „Istorii agrippine” (1976), „Anamneze” (1984), „ Imn Eminescului” (1992). Aceste construcţii lirice conturează drumul închinătorului – de la chipul primit – la asemănarea cu Dumnezeu.
În „Albastrul de Nicula”, pe masa de lucru a Părintelui se afjă şi manuscrisul „Cântarii Treptelor”10 al poetului-arhitect Daniel Turcea. Din alba lui călugărie – „o iubire sortită Crucii”, Daniel a întrezărit această Taină a jertfei şi a Invierii jn golul dintre litere”. Există aşadar, precum gândea marele poet Ioan Alexandru11, un „ luminiş sfânt” al scriitorilor crucificaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Părintele Bartolomeu i-a preţuit deopotrivă. Confesiunea sa lirică apare astăzi ca o componentă esenţială a operei literare. Sentimentului de adoraţie mistică i se adaugă un mare talent poetic: „eu, o mână de pământ / Tu, lumină-n strop de rouă”. Precum Simeon Cirineul, purtătorul de Cruce şi martor al calvarului cristic, autorul „Anamnezelor” îşi asumă drama cunoaşterii de sine, temperează neliniştile fiinţei cu entuziasm creştin, îşi mărturiseşte dreapta credinţă. Dacă lucrările din volumul
„Geneze” (1971) sunt pilduitoare pentru reflectarea aspiraţiei spre transcendenţă, iar „Anamnezele” (1984) aduc din profunzimea vremurilor mesajul pentru cunoaşterea Absolutului, din celelalte cărţi de versuri ale Părintelui Anania transpare bucuria de martor al Luminii înduhovnicite. Astfel, „Imn Eminescului” (1992) urmăreşte treptele sacrificiului de sine care duc spre desăvârşire. Discursul aminteşte de imnele bizantine: „Bucură¬te, nimb subţire care faci din nimb-icoană...”12
Comentariul poemului „Luceafărul” de Mihai Eminescu (apărut în volumul „Din spumele mării”, 1995) susţine ideea înomenirii Logosului, pornind de la Evanghelia după Ioan, idee pe care o regăsim transfigurată în „Imn Eminescului”. Cele 19 cânturi – o „ciclică serbare” – sunt dispuse simfonic. „Stalpările de foc”, „izvoarele din stânci”, „calmele zăpezi”, „frigul cosmic”, „singurătatea lumii” nu fac parte din lumea finită, ci din aceea gândită de un „poeta doctus” care a fraternizat în cuvânt cu lumina Crucii purtate demn de Mihai Eminescu. De aceea, pentru Părintele Bartolomeu cuvântul este „uşor ca-ntr-o moarte şi greu ca-ntr-o-Nviere.” (Exemplul i-a fost urmat de autorii munteni ai Acatistierului Sfinţilor Români13 care îi inchină lui Mihai Eminescu un acatist. Se confirmă ideea că „limbajul este o Taină a sacrului”).
Orchestrate polifonic, „Filele de Acatist” (1976) autentifică magistratura unui mare creator. „Iluminatul”, „tânărul avva” Ioan Valahul, martirizat de otomani, este ridicat de Părintele Bartolomeu la cinstea marii poezii, sub pavăza Crucii nemuritoare. Există – o stiu toate mormintele eroilor români – un „letopiseţ de sânge” şi o icoană de pământ a românilor. Dar grâul de jertfă ajuns în brazdă, rodeşte, cum spune Părintele, „lanuri de Scriptură”.
Sacrificiul românilor pe toate eşafodurile istoriei nu poate fi uitat15. Tiparul sacrificiului este taina creştină. Atunci când, pe rând, iconoclaştii şi păgânii au umbrit, în Catedrala Sf. Iustinian cel Drept semnul Crucii, el a răzbătut ca triumf al jertfei. Locaşul de închinare înălţat de Luminătorul Sfânt Calinic de la
Cernica are „temelia scrisă-n Cruce”, scrie părintele Bartolomeu.
Îi preţuim tot mai mult pe adevăraţii păstori de sufjete într-o lume purtătoare de Cruce. Contemplând icoana Sfinţilor Brâncoveni, P.C. Părinte Ioan Morar, poetul Cuibului de vultur ceresc14 spune că zugravul a surprins chipul suferinţei mântuitoare. „Nimic nu e uşor pe lume; credinţa e însă cea mai grea” mărturiseşte Ioan Alexandru.
În numele dreptei credinţe, împreună cu marele scriitor şi teolog ortodox Bartolomeu Anania, să rostim în pacea acestui ceas de meditaţie creştină, un distih al nădejdii celor ce cred în Crucea iubirii de Adevăr:
„Poetul pleacă singur spre veşnica-i odihnă Când cartea lui rămâne neodihnită-n veac...”

Bibliografie:
1. Epistola către Galateni în Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. l.B.M. BOR 2001, pp.1152-1164
2. „România literară” nr. 25 (19 iunie 2015), pag. 8
3. Sf. lsaac Sirul, Cuvinte către singuratici, vol. ll, p. 224
4. Sf. loan Casian, Despre rânduielile celor ce renunţă la lume in vol. „Poezia creştină românească”, Ed. lnst. Euro¬pean, 1996, pag. 120
5. Sf. loan lacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, tom ll, lerusalim, 1970, 88 pagini
6. Protos. Nicodim Mandiţă, Drumul Crucii, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p.32
7. Daniel Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1999
8. Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Editura Sofia, Bucuresti, 2000, 284 pagini
9. Bartolomeu Valeriu Anania, Misterele orientale şi creştinismul. Ediţia critică si prefaţă de Aurel Sasu, Editura Eikon, 2015, p. 119
10. Daniel Turcea, Cântarea Treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania. Ediţie critică şi prefată de Aurel Sasu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
11. loan Alexandru, lmnele Transilvaniei, Editura Cartea Românească, 1976
12. Bartolomeu Valeriu Anania, Poeme, Editura Poiirom, laşi, 2010, 318 pagini
13. Acatistier. Sinaxar. Sfinţii Români, Ediţie ingrijită şi adăugită de lerom. Ghelasie Gheorghe şi monahul Valeriu Dragoş Pâslaru, Ed. Platytera, 2013, pp. 298-305
14. loan Morar, Din zborul minţii, Editura Astra, Dej, 2000, pag. 57
15. Virgil Nistru Ţigănuş, Lumină Lină. Discursul reiigios metaforic în literatura română (sec. lV-sec XX), Ed. Alma, 2001, 292 pag.

Prof. univ. Dr. Virgil Nistru Ţigănuş
Membru al ASTREI – Departamentul „Ioan Alexandru” Gherla- Cluj