REMEMBER

ION CHIRIC – 75
„Undeva, într-o oază de lumină” (1940-1999)

lon Chiric a fost poet şi prozator, jurnalist şi editor. A condus Editura „Porto Franco” şi revista cu acelaşi nume, care-i găzduieşte acum câteva poeme, amintind celor care l-au cunoscut că pe 28 iulie a. c. s-au împlinit 75 de ani de când s-a născut. S-a întâmplat la Gohor, unde a făcut şcoala, care acum îi poartă numele. A urmat facultatea la Galaţi. Cum spuneam, a fost multe decenii jurnalist, unul dintre cei mai buni, a devenit scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar după 1989 a fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor „ C. Negri” din Galaţi, fiind numit director al Editurii „Porto Franco”. A debutat cu poezie în revista „Luceafărul” (1961), iar în volum, la Editura „Albatros”, cu „ Ospăţul pămîntului” (1970). Are 15 cărţi publicate: de poezie, povestiri, reportaje, romane. Ultima, antumă, „Preludiul tăcerii”, poeme, din care reproducem mai jos câteva lucrări, i-a apărut la Editura „Porto Franco”, în 1998.
Ne-am despărţit de lon Chiric pe 8 mai 1999. Anul următor, Editura „Eminescu” i-a onorat trecerea prin această viaţă cu un volum omagial, „ Om fără timp”. A colaborat la numeroase reviste importante de cultură din ţară, a primit în 1963 Premiul I (poezie) al revistei „ Luceafărul, apoi alte importante distincţii literare. Au trecut 16 ani de când lon Chiric a trecut Dincolo. l-au rămas Aici cărţile şi nenumăraţi oameni dragi, colegi şi prieteni, care i-au fost mereu alături. Toţi aceştia, precum şi oamenii simpli despre care a scris au acum prilejul de a şi-l readuce în memorie, trimiţându-i un gând „undeva, într-o oază de lumină” din Lumea aceea, devenită nu demult timp şi a lui, lume despre care, vai! ştim atât de puţine lucruri. (Dan Piăeşu)

Revoltă perpetuă
Vin, din Dunăre, murmure de
râuri învinse,
ţipete de oprimare, tunete
ca nişte ofuri din adânc,
fulgere prin oglinzi şi iluzii.

Îşi închipuiseră unele râuri
că vor alerga, în albia mult mai mare,
necontenit şi nebunatic,
când colo îşi pierd şi propria culoare.

Îşi închipuiseră că-n deşănţata libertate
nu se vor mai lovi cu genunchii, cu fruntea
de atâtea poduri, podeţe, când orice ţăran
poate să le-arunce pe spinare puntea.

Îşi închipuiseră că-n marele fluviu
apa lor va fi mai albastră, strălucitoare
şi iată că e murdară, au devenit
spălătorese
de tancuri petroliere, de vapoare.

Vin, din Dunăre, murmure de râuri învinse,
tunete, ţipete de oprimare.
Nu le mai opreşte revolta, nici mândria
că, împreună, sunt strălucirea,
puterea clarvăzătoare.

Fiinţa unică
De cincizeci de ani îmi pândesc sufletul. Ca un
vânător
o pasăre la scorbură. Să capete înfăţişare
precum Dumnezeu din când în când,
precum un zbor desprins de zburătoare.

Şi nu apare. Deşi prin el trăiesc
şi prin partea fiinţei vizibile şi trecătoare.
E un halou? Sau acea jumătate
e substanţa dumnezeiască nepieritoare?

Doamne, când l-ai făcut pe om,
în partea invizibilă ai pus esenţa de dumnezeire,
dar lutul din noi, neînvins de lumină,
crede că totu-i din propria-i fire.

Omul – cercuri concentrice – singura fiinţă
din materie şi spirit? Are cu Tine asemănare
doar atunci când se-nalţă prin moarte,
sau Tu cobori prin întrupare?

Euridice
Urmele poeziei duc în Hades.
De n-ar fi întors capul Orfeu,
Euridice tot n-ar fi revenit pe pământ,
căci e-n firea poeziei să-şi găsească şi să piardă
fiinţa prin cuvânt.

Urmele poeziei duc în Hades,
ades am păşit pe tiparele ei de argint
între speranţă şi teamă. Dar azi
cobor treaptă cu treaptă scrâşnind,
înfricoşat de vedenii, până când

Euridice mi se arată ca o fiinţă luciferică.
Pornesc înapoi cu sufletul rupt
dar să întorc capul nici gând
şi-ades ajung ca pescarul acasă
doar cu întunericul în mine plângând.

Nimic nu se răscumpără
Faţa singurătăţii e durerea,
înfăţişarea durerii e din murmure
dar cum arată o suferinţă
bântuind o adâncă tăcere?

Stau la mal de fluviu
şi ascult cum se sfâşie-n noapte
stele la marginea cerului. Doamne,
lumea e împovărată de păcate
şi nimic nu se răscumpără, nimic
nu se răscumpără.

Cum devin unii oameni fluiere
Priveam Dunărea prin
fereastra inimii,
patină a soarelui părea pe pământ,
când pe-o bătrână, în spate, plină de negi,
o auzii subţiindu-se într-un firav plâns.

Doamne, cum devin unii oameni fluiere,
alţii flaute, chitare! Din prea multă
durere pe pământ?

Ce simplu poate fi totul
Când eram să lunec din lumea asta
din piscul ei înlunat
ochii şi glasul se-adumbriră
şi sufletul meu încă se miră.

O, ce simplu poate fi totul!
Poţi zbura pe o clipă, poţi fi
fluturele unei zvâcniri. Şi oglinda apoi
se reface în sclipiri
ca după un înecat.

Om fără timp
Mi-a apărut în vis Dumnezeu,
supărat, trist, neînţeles:
„Aceasta, mi-a zis, a fost viaţa ta,
atâtea întâmplări am avut pentru ea”.

„Pare, Doamne, o croială de postav,
i-aş fi zis umil, îndurerat,
pare un gheţuş pe care eu
am căzut mereu şi m-am ridicat”.

Mai mult glas decât înfăţişare,
Dumnezeu din nou m-a certat:
„În lume nu e chip de rămânere
când întâmplările s-au terminat”.

„Poate-mi mai daţi un capăt de viaţă
undeva, într-o oază de lumină,
departe de şerpi, de crocodili şi de corbi,
de statui mişcătoare prin tină”.

Oftând spre hăuri, de se cutremurară planeţi,
Dumnezeu, cu glas de obidă, mi-a repetat:
„În lume nu-i chip de rămânere.
De unde să iau timp? S-a terminat”...

(Din volumul „Preludiul tăcerii”,
Editura Porto Franco, Galaţi, 1998)