PAGINI DUNĂRENE

DOMNIŞOARA SIRIUS
- fragment -


Nelu Bătrânu, un domn în vârstă, cult, poiiticos, misterios, locuieşte într- o cameră obişnuită de bloc, o garsonieră mai mare, modest mobilată. Biblioteca ticsită şi celelalte cărţi aciuate prin cele mai neaşteptate locuri anunţă prezenţa unui intelectual. Televizorul este înghesuit printre cărţi. Un birou, două fotolii demodate, o măsuţă alături de ele. Undeva, sub birou, parcă ascunsă privirii, se află unitatea unui computer, nu de ultimă generaţie, monitorul şi tastatura fiind plasate pe un suport alăturat. Şi tot cam pitit, un frigider, jenat parcă să se afle într-o companie cumva legată mai mult de spirit, decât de materie...
Pe un fotoliu, Nelu Bătrânu citeşte. Sau doar încearcă. La un moment dat, lasă cartea, îşi aduce aminte de ceva, se duce la frigider, scoate o sticlă de lapte, îşi toarnă într- un pahar, bea, se întoarce în fotoliu. Parcă ar mai trebui să facă un drum după ceva, nu-şi aminteşte după ce, renunţă. Ca să-şi omoare timpul, vorbeşte singur. Sau cu propriile gânduri.
- Deci, am în faţă o nouă zi. Lungă. Ce poate face un tip singur-singurel ca mine cu atâta timp ce i se oferă? Î ncă...
- Multe, bătrâne, îi dădu replica un gând disponibil. Ştii bine că mai ai atâtea de făcut.
- Aiurea! Vorbeşti prostii! Şi te cam bagi în vorbă neîntrebat. Oricum, de tine m-am cam săturat...
- Trebuie să mă accepţi, deoarece pe altcineva nu mai ai pe aproape. Nici nevastă, nici copii, nici prieteni. Precum spuneai, eşti singur cuc. Sau, dacă pofleşti, ca să nu se spună că vorbeşti de nebun cu tine însuţi, mă ai doar pe mine, gândul tău cel bun.
- Bun zici? Păi, eu te întreb ce să mai fac cu timpul ăsta nesfârşit ce mi se aşază înainte, iar tu îmi răspunzi în dodii...
- De ce în dodii? Ţi-am spus doar că mai ai foarte multe de făcut. Vârsta, timpul adunat în noi nu înseamnă automat apropierea de sfârşit. De acel sfârşit...
- Prostii! Măi gândule, faci filozofie de doi bani cu mine. Nici tu nu crezi ce spui. Ştii sigur că nu mai am – că nu mai avem! – deloc atât de numeroase variante. Uite, azi n-am de făcut vreun drum la piaţă, ceva de mâncare se mai găseşte prin frigider. Mai rămân televizorul – care nu mă prea pasionează, nici măcar pentru politică –, calculatorul – păstrat şi el mai mult ca decor – şi lectura.
- Da, cititul este o alegere... Aici suntem de acord amândoi.
- Bine că îmi mai dai din când în când dreptate, vru să închidă Nelu Bătrânu conversaţia cu sine însuşi, reluându¬şi lectura.
Nu pentru mult timp, deoarece sună telefonul. Nu mobilul, doar un aparat clasic, învechit. Nu ridică receptorul.
- Lasă-l să sune! Nu are cine mă căuta, n-am pe nimeni pe lume, aşa că...
Supărată parcă, soneria telefonului se opri, iar bărbatul îşi reluă lectura. Apelul de adineaori îi stricase tihna, aşa că lăsă din nou cartea deoparte.
- Ştii doar, cineva, un vechi amic, cu care mă văd din an în Paşte pe la piaţă, m-a sfătuit să-mi iau un animăluţ, ca să am totuşi, un suflet pe aproape. Uşor de zis, dar câinele trebuie plimbat; or, eu stau la zece, şi liftul nu merge întotdeauna. lar pisica are nevoie de acoperişuri prin vecinătate. Or, de unde aşa ceva la înălţimea asta?
- Aşa că, mai bine fără...
- Exact. În plus, mă descurc de minune aşa, singurel, eu...
- ...şi cu mine... Da, se pare că noi amândoi ne înţelegem uneori foarte bine.
- Ai dreptate. Când ai, ai...
lar sună telefonul. De data asta avu o ezitare: să răspundă ori nu? O făcu.
- Alo, da...
- Bună ziua, domnule. Sunteţi casa Alistar? îl chestionă un glas de femeie.
- E o greşeală, duduie, îi răspunse ezitant. V-am mai spus şi zilele trecute. Parcă tot dumneavoastră m-aţi sunat...
- Credeam că între timp v-aţi schimbat părerea.
- Nu mi-am schimbat-o. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc din nou, dar aici nu este casa Alistar, sună glasul lui ferm.
- Dar cine sunteţi, vă rog?
Nelu Bătrânu avu un mic şoc. Uite chestie! O domnişorică băgăcioasă vrea să-i cunoască identitatea.
- Nu văd la ce v-ar folosi dacă v-aş spune cine sunt, se arătă el băţos. E suficient să ştiţi că aţi greşit iarăşi, nu aţi apelat casa Alistar...
- Dar nu trebuie să vă enervaţi. La vârsta dumneavoastră vă poate fi fatal, îl sfătui persoana.
- Cum să nu mă enervez, când mă întrebaţi aşa ceva? Alistar aţi zis?! Dar de unde aţi auzit de numele ăsta?...
- Adică, dumneavoastră nu aţi auzit? Nu vă cheamă şi Alistar?
- Pe mine?! se miră fals bărbatul. Nici pomeneală! Nu sunt eu? Pe mine mă cheamă Nelu. Nelu Popescu. Mi se mai spune Bătrânu, bănuiţi de ce...
- Deci, nu ştiţi cine este domnu’ Alistar...
- Nu, domniţă, minţi el frumos... Dacă aş cunoaşte telefonul celui pe care îl căutaţi, vi l-aş da cu siguranţă. Probabil aveţi mare trebuinţă de dumnealui... Sau de doamna...
- Nu există nicio doamnă Aiistar.
- Asta-i situaţia, dacă nu există, nu există... Înseamnă că numai cu dumnealui vreţi să vorbiţi...
- Numai.
- Dar despre ce? îi şopti el o întrebare esenţială în receptor.
- Dacă nu sunteţi domnu’ Alistar, de ce vă interesează? Să zicem că-i o chestiune personală.
- E secret, o problemă intimă. Am priceput...
- Mă bucur că, într-un fel, ne-am înţeles. Deci, şi azi am greşit... Mă scuzaţi de deranj.
- Dar nu e niciun deranj, încercă el să redevină politicos, cum ştia că-i este firea.... Chiar mi-a făcut plăcere.
- Nu cred, îi răspunse glasul feminin misterios după o ezitare. Poate voi mai reveni.
- Dar de ce să reveniţi? o chestionă el cumva speriat. - Ca să ne cunoaştem mai bine, domnule.
- Dar nu e nevoie, deja ne cunoaştem, făcu el parşiv. Este a doua sau a treia oară de când mă sunaţi. Într-un fel, ne ştim, parcă mi-aţi intrat în viaţă, fie şi pentru câteva zeci de secunde, de fiecare dată. lar asta dintr-o eroare. Aceeaşi eroare...
- Nu e frumos să refuzaţi o femeie, domnule. La singurătatea dumitale o femeie e mană cerească. Este că am dreptate? Ar trebui să-mi fiţi recunoscător pentru că vă sun din când în când...
- Dar vă sunt recunoscător, doamnă. Sau domnişoară... - Domnişoară...
- Atunci, săru’ mâna, domnişoară, se grăbi el să închidă conversaţia. Chiar am fost încântat de noul apel al dumneavoastră. lar faptul că nu sunt cine credeţi probabil vă nemulţumeşte. La revedere...
Şi închise telefonul foarte gânditor.
- Ar trebui poate să meditez la acest telefon repetat. Alistar? De ce Alistar? De ce tocmai acum Alistar? Tu ce zici, bătrâne?
- Dacă ai fi avut puţin mai mult curaj, încercă propriul gând o explicaţie, poate ai fi aflat asta de unul singur şi s-ar fi legat ceva între voi, pornind de la acest apel neaşteptat. Sau cumva îl aşteptai?
- Cum să-l aştept?! îşi contrazise fals sinele. A fost o simplă întâmplare.
- Nu se ştie niciodată ce-ţi rezervă întâmplarea.
- Ehei, bătrâne, visezi cai verzi pe pereţi, eşti un tip tare ciudat, contradictoriu.
- Adică, suntern...
- Presimt că iar ai să-mi ţii o lecţie, nu se lăsă bărbatul.
- Presimţi bine, omule. Pe de o parte, te plângi că ai parte numai de singurătate, un car de singurătate, în care te afunzi în fiecare zi, şi care-ţi place, iar pe de altă parte refuzi şansa ce ţi se oferă. lar coincidenţa de adineaori era o şansă. Aşa se nasc uneori relaţiile, chiar pornind de la o eroare. Cum vrei oare, amice, să scapi de coşmarul ăsta, de uriaşul munte de timp pe care-l ai încă de urcat, dacă nu accepţi un alt om alături? Chiar o fată tânără...
- Tu glumeşti. Îţi dai seama ce spui? O fetişcană aici?!
- Ştiu, o altă persoană acum în apropierea ta ţi-ar compiica tare mult viaţa. Ai citit prea multe, cunoşti o mie de lucruri, de întâmplări, de exemple în care bătrâni singuri au sfârşit-o prost, chiar foarte prost, deoarece au avut încredere totală în cine nu trebuia.
- Şi recunoaşte că am dreptate. Of, Doamne sfinte! Nu-i deloc simplu să ghiceşti, din prima, care persoană este de încredere şi care nu-i.
- De ce din prima, nu se lăsă gândul cel bun?
- Simplu, pentru că mult timp nu prea mai avem, nene. Ţie ţi se pare, poate, un munte, dar vremea dinaintea mea, a noastră e o biată moviliţă. Anii s-au cam terminat, prietene. S-a gătat marfa asta. Ni s-a dat cât ni s-a dat, am avut noroc cât am avut...
- Am avut noroc aşa şi aşa, cum se întâmplă în viaţă. - lar acum amândoi ne aflăm la un sfârşit. Fie că-ţi
place, bătrâne, fie că nu, acest capăt de drum a cam venit... - Nu-mi place, dar nu-mi place chiar deloc cum
gândeşti. Eşti prea pesimist!
- Cred, dar n-avem încotro, nu poţi trăi o mie de ani.
- Totuşi, cu fata de adineaori merita să încerci. Lăsa impresia că te cunoaşte de undeva. Pentru că – o ştii la fel de bine ca mine – acest Alistar chiar există. Mai precis, a existat.
- Nu-mi mai aminti şi tu de Aiistar. Viaţa trebuie să curgă înainte fără Alistar şi fără vreo domnişoară insinuată aici. Dacă mai vrem bucurii, iată, le putem încă afla. În cărţi. Dacă nu, nu... Se poate şi fără.
Conversaţia le este întreruptă de sonerie de la intrare. Nelu Bătrânu nu se grăbeşte să deschidă. Ezită sau poate aşteaptă să fie îndemnat de Vocea interioară. Ceea ce se şi întâmplă.
- Ce faci? Nu eşti curios să vezi cine a venit? Sună la uşă...
- Trebuie să fie o greşeală. Eu nu aştept pe nimeni...
Refuză în continuare să se deplaseze către intrare. Dar soneria se auzi din nou, insistent. Se duse totuşi, privi prin vizor şi făcu ochii mari:
- O fată!? Dar eu nu aştept nicio fată...