ANIVERSĂRI

Constantin Vremuleţ - 75
Noapte de gardă *


Avusese o gardă cumplită. Toată noaptea, cu liniştea ei binecuvântată de Dumnezeu, de data asta, sfâşiată de alarmele stridente ale ambulanţelor. Zeci de răniţi şi morţi. Curtea din faşa secţiei „Urgenţe” aglomerată de maşini, oameni în halate albe, de brancardieri alergând cu tărgile lor încărcate de trupuri inerte, paralizate de spaimă şi durere. De stupoare. Ca în urma unui bombardament aerian. Neanunţaţi. Fusese un grav accident de circulaţie pe DN1. un carambol în care au fost implicate mai multe autovehicule ce n-au adaptat viteza la condiţiile de drum umed şi alunecos. Asta a fost explicaţia stereotipă a unui agent de circulaţie sosit la faţa locului, deşi în zonă nu mai plouase de trei luni... Secetă mare, ca-n vara lui 46. logic, nu? şi tot ce-i logic este şi foarte simplu.
Toată noaptea doctorul Valeriu Goncea a lucrat în draci. Nici o clipă de răgaz. Nici cât un fum de ţigară. Mâini şi picioare rupte, coaste smulse din carcasa toracică, abdomene strivite, plămâni perforaţi, capuri zdrelite, resuscitări, fişe de constatare a celor decedaţi şi expediaţi, ca pe nişte colete indezirabile, la morgă... Şi tot aşa. din cauza plecării unor medici la spitalele şi clinicile din străinătate, mai ales a chirurgilor şi asistenţilor, deşi în intenţiile sale profesionale nu şi-a dorit aşa ceva, ajunsese să lucreze mâna a doua la chirurgie. Mai ales în astfel de situaţii extreme. Simţea că nu-l mai ţin picioarele şi-l durea cumplit capul. Fiindcă nu locuia departe de spital a preferat să meargă pe jos. Să inspire aerul curat al dimineţii. Oraşul încă nu se trezise. Marele bulevard era încă pustiu şi deocamdată linişte, ce¬i permitea să se gândească la noaptea sa de gardă. Însă gândurile o luau razna.
Doamne, ce neam de oameni mai suntem şi noi! sucit şi controversat, totodată. Imprevizibil. Cu câte jertfe şi distrugeri de valori am reuşit să dăm peste cap regimul ceauşist! Spre deosebire de alte popoare care au scăpat de comunism mult mai înţelept. Mai în linişte. Fără vărsare de sânge. Ni am făcut-o zgomotos şi nejustificat de tragic, ca după aceea, liberi fiind, ar fi trebuit, să ne împlinim idealurile noastre măreţe... Într-adevăr, mămăliga a explodat şi s-a împroşcat peste tot de n-a mai rămas nimic în ceaun, iar partea proastă că nici n-am scăpat de comunism... „La butoane” s-au instalat fiii celor care au fost înlăturaţi, şcoliţi în celebre şcoli din străinătate, mult mai inteligenţi, mai perverşi şi de-a lăcomie ce ne aminteşte de invazia lăcustelor în vremea domnitorului Ştefăniţă, zis Papură-Vodă. Că ajungea lumea să mănânce papură.
Foarte periculoşi şi fără nici un Dumnezeu. Totul în lichidare, la mezat. Viaţa unui popor vândută la fier vechi... Şi-atunci despre ce idealuri şi planuri măreţe este vorba? Aiurea! Dureros că imensa majoritate a cetăţenilor scumpei noastre ţări care înainte se mulţumea doar cu firimiturile şi acum se îngrămădesc şi fac coadă la mai nimic.
Îşi aminti de exemplul nemţilor care pentru renaşterea ţării lor din cenuşa celui de al doilea război mondial au muncit ani de-a rândul, fără preget, cu mic, cu mare, zi lumină, în condiţii restrictive maxime, cu câteva zeci de grame de pâine, pe cartelă. Ca în cele din urmă, acum Germania să se afle printre ţările de elită ale Europei... Pe când noi... După ce ni s-au deschis graniţele, ne-am împrăştiat peste tot şi mai cu seamă în marele bazar din Istambul să aducem în ţară geci peticite, din piele. Şi prima revendicare socială, râvnită de noi toţi, a fost reducerea săptămânii la cinci zile lucrătoare, iar vinerea, scurtă pentru un week-end cât mai lung. Cum dintotdeauna am fost obişnuiţi cu puţin şi idealurile măreţe ale momentului 89 s-au preschimbat în câteva dorinţe pitice. Fiindcă am postit aproape jumătate de secol comunist, tot natul a visat să aibă din nou magazine pline cu alimente, ca să mănânce măcar o dată pe săturatelea. Mai ales cu mici, ceafă de porc şi cârnăciori, nici prea groşi şi nici prea subţiri. Potriviţi. Să sfârâie voioşi pe grătar! Şi după o masă încărcată cu astfel de „bunătăţuri”, mai multe berici de calitate. Din cutii de-alea cum vedeam în „shop-urile” de la mare şi noi nu aveam dolari. Dar cel mai mult ne-am dorit să avem maşini! Fiecare să aibă automobilul lui personal. Doamne, cât de mult ne place să ne tragem cu maşina! Dumnezeule mare! Exclamă în gândurile sale Valeriu Goncea, văzând interminabilele şiruri de autoturisme parcate pe o parte şi alta a marelui bulevard. Multe dintre ele mărci renumite că foarte puţini capitalişti autentici din Occident şi le pot permite. Mulţi dintre posesorii unor astfel de maşini, au scrâşnit din dinţi slugărnicind prin ţări străine, şi-au vândut casa bătrânească, mama, tata, şi-au amanetat toată sărăcia numai ca să-şi facă pofta. Să aibă maşină „bengoasă” cu care să se plimbe prin centrul urbei, cu boxele-radio date la maxim, în ritm de manea. Se întreabă surprins de propria sa întrebare. Oare neamul acesta al meu mai mult decât libertatea nu cumva şi-a dorit să aibă maşină proprie?! Ghinionul este că nici cu libertatea şi nici cu maşina nu se prea descurcă. Numai necazuri. Cu libertatea nu prea are ce face. N-o înţelege şi o confundă cu libertinajul, cu bădărănia, cu tot ce-i mai flagrant într-o societate civilizată. Democratică. Iar cu maşina , tot dezavantajul său. S-au înmulţit maşinile ca ciupercile după ploaie şi se înghesuie să circule pe nişte şosele arhaice, construite pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, când erau străbătute numai de câteva GAZ-uri şi Molotov-uri sovietice.
De unde şi măcelul acesta zilnic. Se moare mai ceva decât în timp de război. Care pe care... Fiecare la volanul unui bolid de 300CP, când apasă pedala de acceleraţie până-n podea, se simte mai bărbat, mai îndreptăţit să se răzbune pe el şi pe întreaga lume, care l-a umilit şi-l umileşte pe mai departe şi el stă cu capul plecat şi nu zice nici pâs. Este convins că herghelia aia de Cai-Putere îl va răzbuna, pe el bicisnicul şi-i va spulbera pe toţi ăia care vor avea îndrăzneala să-i stea în cale. Mai mult decât tâmpenii... Nebuneală!
Încă avea imaginea nopţii de gardă cu şirul lung al tărgilor cu răniţi, muribunzi şi morţi, frumos aliniate pe holul de la „Urgenţe”, nişte entităţi amorfe, unii să mai apuce un supliment de viaţă, alţii spre uşile larg deschise ale eternităţii. Fiecare o victimă a poveştii lui, a bolidului lui... Tare mult îi mai place neamului acesta al meu să se tragă cu maşina! Dumnezeule mare!
Mersul pe jos, de unul singur, de-a lungul bulevardului încă pustiu, îl reconforta. Însă se simţea extenuat după efortul susţinut o noapte întreagă. Fără vlagă. Fac un duş şi imediat mă bag în pat. Poate nu uit să închid telefonul! Aşa şi făcu. Numai că n-a avut parte de odihna binemeritată. Din adâncul somnului l-a ridicat la suprafaţă sunetul strident al soneriei de la intrare. Cine, mama dracului, suna ca un apucat?! Soneria n-o decuplase. Era mai complicat. Mârâind se sculă şi deschise

*Fragment din romanul „Execuţia din zori”, în pregătire