REMEMBER

Ion Avram Dunăreanu
(1945-2013)


Abstract, un şevalet
Mă desenam într-o umbră de unde
Ca un mare căutător de comori,
Doamne, pe unde eşti, cine te-ascunde
Într-o lume plină de eroi?

Mă desenam eu însumi, o mare-ntâmplare,
Într-un oraş de ore mângâiat,
Din chipul tău trăiesc, desen ce sclipeşti
Din toate zările fără contur.

Me desenam, eram desenat
Un chip nepământesc sau o mirare,
Mai desenează-mă tu, Doamne, încă odată,
Măcar ca o răsuflare, o răsuflare!

Rămân cu voi
Ce univers, şi ce mic sunt –
Mă pierd fugind de mine,
De universul meu,
Nu ştiu unde să plec,
Nu ştiu –
Rămân aici, printre ai mei,
Rămân pentru părinţi şi fraţi,
Pentru pământ şi voievozi;
Rămân pentru copacul cel mare
Din ograda părintească,
Rămân pentru cel ce mă urăşte,
Pentru cine mă naşte mereu.
În eternitate.

Anatol Ciocanu
(1940-2012)

Mireasa-n doliu
Mireasă-n doliu – sângeri, libertate,
De-atât chemarea ta-i înşelătoare,
Seninu-ţi zâmbet pân’ la urmă moare
Şi duce la trădare şi păcate –

Visul din nopţi de lungă aşteptare
Spre înflorit de zori – petale scoate –
Să le culeagă-n grabă – cine poate,
Privirea să-şi aprindă, doritoare?

Cum fugi mereu – ca izvorul, stropul
Ce saltă din adâncuri spre lumină –
Lumina care o visează orbul:

Sus, tot mai sus să se înalţe-n soare,
Să mulţumească regele şi robul
Cât mai sun visuri şi speranţe-amare…

Tu care ai trecut…
Tu, care-ai trecut prin câmpia trupului meu
Inundat de-o explozie verde,
Parcă mi l-ai semănat mereu
Cu ghicitori, cu proverbe…
Cu ce-aş mai putea răspunde la toate
Când nu mai eşti, când te-ai dus?
În iarna care vine sunt alb cum o carte
Cu atâtea file fără de răspuns,
Ca orbul lăsat în pădure,
Dibuind drumul după coaja copacilor;
m-anin de-o speranţă ori de-o iluzie
ca viţa de vie pe linia haracului!
Primăvara mea va fi a aşteptărilor,
Orelor cu multă lumină.
Pe sub bolta de-azur, de peste largul mărilor
Păsările-ndrăgostite or să vină!
Respirând îndoielile, spulberând erorile,
Verdele-n glii o să-şi poarte candorile
Pe unde-ai mai fost, pe unde-ai trecut;
Verdele-i mereu la început!

Ion Chiric
(1940-1998)

Drum spre zeiţă
Ziua e muntele meu de cenuşă.
E o golgotă
Cu soare albastru.
Când ajungi în piscul ei
nu mai vezi nimic. Nici
în tine însuţi.
Speranţa este întâlnirea
cu zeiţa cea bună – noaptea.

Imagini cu suflet
Am smuls un izvor din pământ
fiindcă pământul mu-l mai suferea
cu atâtea nelinişti.
Ca şi cum mi-aş fi smuls
propriul suflet.
Fiinţa aceea de cristal,
fiinţa aceea de adânc
ar fi putut înmărmuri
ca un copac de oglinzi
ca un nor sculptat vertical.
Dar el plânge, de-atunci.
Că a uitat înmulţirea cu sine
şi se sfâşie cu nelinişti,
ca propriu-mi suflet.

*

Sergiu Adam
(1935-2015)

Eu singur
Eu singur în acastă încăpere
Şi sărăcia mea proverbială
Ca un paj credincios
Ocrotindu-şi existenţa.
Privelişti idile-n urmă
Şi iluzia unui loc liniştit
Şi braţul tău leneş ademenind
Şi iarăşi amintirea acelui sclav
Inocent care-a pierit
Cu mâinile-ncleştate pe inelele porţii,
La intrarea-n cetate
Departe, departe
În Egina lui Nicodromos!

Confesiune
Nu fardez cuvintele, nu le-ndulcesc.
Nu vând şi nu cumpăr himere.
Adevărul e mult mai frumos
Decât orice metaforă.
Nu cânt fără noimă la sindrofii,
Nu mă lamentez, nu caut vinovaţi
Când nu ajung unde vreau.
Am orgoliul ca şi erorile să-mi
aparţină.
Şi nu povestesc întâmplări.
Doar melodia lor.

*

Liviu Damian
(1935-1986)

Triptic
1. Ca să te-aud, vorbeşte-ncet,
Ca să te văd, stai mai departe,
Nu da din mâini ca să te cred,
Ci-afundă-te niţel în moarte.

2. Încearcă cerul cu pământul,
Focul cu apa uneori,
Încearcă lumea cu cuvântul,
Încearcă piatra cu fiori.

3. Am încercat. M-am încurcat…
Vroiam s-o iau pe mai departe,
Eram ca ceasul care-a stat
Şi-n loc de opt arată moarte!

Ce-i poezia?
Ce-i Poezia? Un altoi
de gânduri vechi pe gânduri noi.
Şi invers, am mai zice noi:
Un fel de junghi
în verde trunchi.
Un fel de rană ce ascute
simţirea ramurilor mute
până-o preface-n verde clar
rodind căpuşă şi pojar.
Un fel de junghi
în verde trunchi
ce parcă-n glumă, parcă-n joacă
două dureri le întorloacă
şi-apoi se-aruncă-n plină vară:
să piară, să răsară.
Din rană creşte ramul.

*

Grigore Vieru
(1935-2009)

Maluri de Prut
Curge Prutul între noi şi plânge
Că ni-i greu şi lui la fel, îi greu
La un val de apă, trei de sânge,
Bietul Prut uitat de Dumnezeu.

Lumea se mai stinge, se mai maşte,
E ghimpată sârma dintre fraţi.
Vom avea şi noi o zi de Paşti,
Hai, români, din moarte înviaţi!

Dar, de peste Prut ridică, frate,
Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei
Le vom face rând pe rând pe toate,
Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei.

Maluri de Prut, apă în ştreang,
Maluri de Prut, apă în ştreang.

Nu va fi nici urmă dintr-o apă
Care ne-a durut şi ne-a rănit.
Va rămâne alt pământ să-ncapă
Prutul ca o muchie de cuţit.

Curge Prutul între ţări române,
I se-aude plângerea-n Carpaţi.
Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne,
Jiu şi Nistru, voi ce aşteptaţi?

Şi din cer întregul loc arată
Ca un rai însângerat la brâu.
Vino, frate, să legăm odată
Malurile tragicului râu!

Ce tânără eşti!
Curând va răsări soarele
Şi va fi ca trupul tău,
Gol, rourat:
Spice l-o înveli,
Ramuri l-or coperi.

Curând va asfinţi soarele
Şi va avea îndureratul
Meu chip:
Pământul l-o coperi,
Apele îl vor sorbi…

Ne uitam ca doi copii
În oglinda clipei vii.
Ne uitam nebuni şi goi
În oglinda stelei noi.
Ne uităm ca doi bătrâni
În oglinda unei pâni.