ESEU

Hortensia Papadat- Bengescu
La răscruce de drumuri. Incidenţe europene


Înaintarea spre proza obiectivă câştigă teren prin " romanul" Balaurul, nuvelele din Romanţă provincială, Desenuri tragice şi prin "romanul memorialistic" Arabescul amintirii. Acesta din urmă cuprinde povestiri, schiţe şi nuvele publicate şi inedite, apărute postum, în 1986. În timp, ele se intersectează cu proza obiectivă, când se poate face exerciţiul invers al detaşării vestigiilor de subiectivitate, dar nu mai e cazul decât pentru a anunţa din când în când coerenţa. În acest sector, asocierile sunt aleatorii şi când se nasc, prevaleazş mai mult diferenţierile. Katherine Mansfield, de pildă, poate fi invocată doar prin jocul apropierii-distanţării, ca o foarte preţuită autoare de proză scurtă unde poeticul se află la loc de cinste. Reconstituirea amănunţită, de către ea, a spaţiului interior al personajelor nu capătă chipul introspecţiei riguroase. Admiratoare a lui "le vieux pere Tolstoi", Henry James, Dostoievski şi, mai ales, a lui Cehov, autoarea Preludiului o preţuieşte mult pe Colette, "singura femeie din Franţa în state să făurească altceva. Acum [1914, n.n.] nu dau doi bani pe altcineva afară de ea" (1). Se poate spune că scriitoarea noastră se întâlnea în câmpul de iradiaţie cu singura autoare invidiată de Virginia Woolf, ajunse şi în atenţia "sburătoriştilor": Bliss, Domnişoara Brill, Fetiţa, Petrecerea din grădină. Dar mai cunoscut este Henry James pentru optica lui novatoare cu privire la punctul de vedere al personajelor, modalitatea monologului interior, pentru ceea Hortensia Papadat Bengescu numeşte "lumea interioară, lumea conştiinţei noastre celei mai austere". Tot în mediul englezesc va fi aflat despre cei mai reputaţi scriitori ai "realismului-modernităţii-postmodernităţii", Dorothy Richardson, Virginia Woolf, James Joyce şi, pe de altă parte, sigur, D. H. Lawrence. De fapt, nici între aceştia, prieteni mai mult s-au mai puţin, nu se pune problema omogenizării. Personajul Miriam din seria de romane Pelerinaj, un fel de alter ego al autoarei Dorothy Richardson, oscilează de la viaţa închisă, interioară, către "sufletul celorlalţi", dar mai ales către explorarea străzilor londoneze. La cenaclul bucureştean se citea The New Age, anglistul Dragoş Protopopescu traducea şi comenta competent din literatura engleză modernă. lar Hortensia a învăţat cu sârg limba lui Shakespeare.
lniţial, Laura, eroina din Balaurul (1923), vine din categoria celor care nu li se întâmplă nimic, niciodată. Aşa se declară ea, care ştia de puterea fecundă a muncii, a creaţiei ăi a iubirii, dar nu le valorificase ca puteri majore capabile să dea preţ şi sens existenţei umane. Elogiul îl făcuse în poezii, în poemele în proză şi în "nuvele" mai mult lirice. Confruntată direct cu efectele războiului, din spatele frontului, sora de caritate nu vede nici un moment eroicul, ci doar tragicul, răniţii şi sfârtecaţii ajunşi în spitalul de campanie îi induc o conştiinţă dramatică de partici¬pant. "Jurnalul de război", confirmă autoarea¬naratoare, înseamnă "copia exactă până la minuţie, datele precise până la manie"; "aici - fie el cât de modest - nu valorează decât documentul". "ln cartea mea de război Balaurul, dacă îmi scapă numele unui rănit, nu mai pot scrie până nu-l aflu. Dacă nu-mi amintesc sala anume de spital a vreunui rănit, aştept până îmi aduc aminte că era cea de la etaj, stânga". E convinsă că această autenticitate se bazează şi pe subiectivitatea structurală a naratoarei. În acest fel, Balaurul se depărtează de scrierile despre primul război mondial ale lui Sadoveanu, Topârceanu şi se apropie parţial de psihologia din Pădurea spânzuraţilor de Rebreanu. Mai vizibilă convergenţă, aposteriori, se va găsi cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu şi cu Întunecare de Cezar Petrescu. Va fi cunoscut sau nu, (cum să nu!) Focul de Henri Barbusse (1916), Sub Verdun (1914), Război noaptea (1917) de Maurice Genevoix, Viaţa martirilor de Georges Duhamel (1917), Crucile de lemn de Roland Dorgeles (1919 (cu care Pădurea spânzuraţilor are tangenţe vizibile), Clérambault de Romain Roland (1920), Balaurul face parte din seria mare a literaturii de război. Până la publicarea cărţii, scriitoarea noastră ar fi putut cunoaşte Furtuna de oţel de Ernst Jünger (de unde s-a inspirat Camil Petrescu pentru Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), scrierile lui Siegfried Sasoon, poeziile prietenului său Robert Graves şi ale tragicului Wifried Owen (la noi, Cmil Petrescu scrie Ciclul morţii, 1923) (2).
În scrierile autoarelor interesate de tema războiului, trebuie semnalată Virginia Woolf care, ca şi scriitoarea noastră, priveşte războiul ca pe o manifestare ostilă forţelor raţiunii, inteligenţei şi imaginaţiei: "O schimbare în proporţiile lucrurilor - războiul ( ... ) a zguduit din temelii structura existentă, ne-a înstrăinat de trecut de trecut, făcându-ne, poate, prea acut conştienţi de prezent" (3). Motivul războiului apare în diverse alte texte, şi în Doamna Dalloway prin personajul Septimus Warren Smith, venit din război cu nevindecabile răni psihologice. În Preludiu, cel mai valoros volum de proză al lui Karherine Mansfield, războiul înseamnă un puternic şoc moral, şi din punct de vedere biografic, anume moartea fratelui ei pentru care avea o afecţiune specială. În timpul războiului, Colette se afla într-un spital al răniţilor ăi, din acest motiv, i s-a acordat titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. În spirit galic, ea va scrie faimoasa nuvelă Mitsou, cu acţiunea plasată în timpul războiului, eroina titulară e vedeta unui spectacol "patriotic" intersectat de aventuri sentimentale. Rose Maucalay are un mesaj antirăzboinic la secţia de propagandă britanică, ca funcţionar public la Ministerul de război şi ca asistentă medicală, iar romanul ei Non-combatanţii şi alăii (1916) a avut o meritată popularitate. Cât despre celebrul roman Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque (1929), nu se pot face decât analogii retrospective, la modul călinescian. Naratorul la persoana I indică o dramă în spiritul autenticităţii, cu o cuceritoare simplitate a relatării, sobră şi oarecum rigidă. Paul BÄumer trăieţte o imensă deznădejde interioară: "Frontul e o colivie în care, plin de nervozitate, trebuie să aşteptăm ce va urma. Suntem sub grile formate de traiectoriile obuzelor şi trăim în tensiune nesiguranţei. Deasupra noastră pluteşte hazardul", "Sângele de sub pielea mea aduce teama şi neliniştea în gândurile mele. Ele îşi pierd cumpătul şi încep să tremure, vor căldură şi viaţă" (4)
Balaurul are particularităţi strict personale. Laura se aseamănă oarecum cu eroinele bengesciene anterioare, prin disponibilitatea spre reverie, tensiunea trăirilor afective, prin stările ei sufleteşti care au încă acea mişcare muzicală şi melodie a frazei, lunecând uneori către poemul în proză. Dar interesul prim al Hortensiei Papadat-Bengescu se mută în exterior, spre notaţia realistă, aşa că personajul principal nu se configurează ca pentru un roman, ci ca pentru o cronică vie, generos-umană. Cu toate că febrilitatea capătă proporăii tulburătoare, uneori până la gradul lamentaţiilor şi imprecaţiilor, luciditatea ţine să pună stăpânire pe descrierile veridice şi pe meditaţiile sumbre cu sens moral. Ca în Ciuma lui Camus de mai târziu, asediaţii trăiesc într-un acord tragic.
Epicul, tinzând către tehnica romanescă, aduce în scenă personaje desenate cu priceperea cunoscută a scriitoarei: Ancuţa, dascălul Gore de la Sf. Vineri, popa Cristea, ţiganul Dobre, lvan şi Vasia, locotenentul Cojocariu.
În proza scurtă, poeticul se intersectează de- acum în măsură mai restrânsă cu epica obiectivă, iar diferenţierea devansează sincronismul. Balzac spusese doar că operele de creaţie se nasc mai mult din contraste decât din asemănări. Nu exclude, deci, similitudinile, care sunt inevitabile oricât de "novist" ai fi. Va recunoaşte şi Hortenasia Papadat-Bngescu: "Tentaculele afinităţilor mi le-am selectat tăcut şi expresiv prin deosebire - ca tot ce îmi este bun - numai prin deosebire..." Corelaţia cu spiritul european mod¬ern evoluează împreună cu umbrele voite şi cu modul evocator al exteriorului. Evanescenţele onirice sunt rare, observaţia "realistă" lasă puţin loc, să zicem, intuiţiei, freudismului, denumirii. A demonstraţiei, cum este chestiunea "trupului sufletesc" comentat aproape eseistic de Mini, eroina din Fecioare despletite.
Romanţă provincială adună "nuvelele... cetite în şedinţele literare ale Cercului "Sburătorul" din anul 1922-1923". Tangenţe cu ambianţa sunt mai recognoscibile, fiindcă prozele îşi asumă teme şi motive de reverberaăie largă. Se perpetuează ceea ce s-a numit "sufletul feminin" cu atributele lui ascunse, mult mai complicate şi mai raportate la registrul modern. Alamina din Stigmatul care serveşte masa într-un birt urât, aproape de biroul ei, simte enorm şi vede monstruos. Examinează figurile cu un fel de sado- masochism. Ochii ei transfigurează dezagreabilul real până la obsesie şi oroare. "Nu-mi place nimic! Nici nu mai vreau să beau, să mănânc! E prea urât..."
Nota obiectivă devine decisivă şi definitorie în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, de unde nu vor lipsi, nici nu pot lipsi într-un roman modern acordurile lirice. Această trecere a întristat pe unii comentatori, cel mai mult pe fidelul admirator Felix Aderca: "De la această puternică poezie personală din întâia fază, autoarea a trecut - prin ce miracol - la creaţia epică. Admiratorii literaturii de odinioară ai doamnei Hortensia Papadat-Bengescu au sângerat în faţa operei trădate, şi mulţi au închis ochii, nevoind să mai vadă şi să mai audă - dincolo de Femei, între ele şi scrisorile în care îi scria Lui Don Juan în eternitate, Bianca Porporata - intrând în vastele arhitecturi epice ale autoarei. Cu totul lipsită până aici de sufletul epic, Hortrensia Papadat-Bengescu pregătea de mult drădare: încercarea de a vedea obiectiv lumea dimprejur, ipocrizia de a face să creadă că e ruptă cu totul de copilul ei, opera de artă, care-şi duce viaţa lui neatârnat, fără nici un vestigiu din fragila¬i casă caldă, fără nici o urmă pe trup din părul de aur al mamei" (5).
Dar nu mai încape îndoială că trecerea la creaţia epică reprezintă un avantaj pentru situaţia romancierei şi a romanului românesc modern.

Constantin Trandafir

Note
1. Katherine Mansfield, Jurnal trist, îngrijit de J. Middleton Murry, trad. şi note Antoneta Ralian, Editura Art , 2008, p.
2.Să reamintim că Siegfried Sasoon s-a înrolat pe frontul de vest, s-a împrietenit cu Robert Graves, a fost rănit şi, oripilat de ororile războiului, trimite o scrisoare deschisă la departamentul de război, refuzând să mai lupte: "Eu cred că acest este prelungit în mod deliberat de cei care au puterea de a-i pune capăt". A fost pe punctul de a fi judecat de Curtea Marţială, la propunerea lui Bertrand Russel şi salvat şi de ajutorul lui Robert Graves. Despre primul război mondial s-au scris cele mai multe cărţi (poezie, proză scurtă, romane), despre al doilea masacru, jurnale, scenarii pentru filmele de război. Dintre autorii de scrieri inspirate de Primul Război Mondial, să mai notăm aici pe E. Pérochon (Les Gardienes) şi Antoine Redier (La guerre des femmes), unde, indirect, războiul apare în viziune feminină... Apoi, Joseph Kessel (Echipajul, 1923, Prizonierii. Bătălia cerului, 1929), Edmund Blunder (Ecouri de război ), Frederic Maninng (Soldaţii, ) Richard Aldington (Moartea unui erou, 1929) etc.
3. Virginia Woolf, Cum vedem lucrurile în contemporaneitate, apud Jurnalul unei scriitoare, Editura Univers, 1980.
4. Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest, Editura Adevărul Holding, 2010.
5. Felix Aderca, De vorbă cu d-na Papadat- Bengescu, reprodus din vol. Mărturia unei generaţii, E. P. L., 1967.