SCRISORI NETRIMISE

Lacrima de Sus
Se dedică Elenei, soţia mea


Cine te-a bătut? Era prima întrebare. Cine te-a bătut cu întâia ninsoare şi atunci, memorând căderea zăpezii din noaptea dintâi, intram în somn ca într-o groapă de marginea căreia atârnă lumea dinafară. De după pereţii unduind ai ninsorii, n-avem timp nici să plângem – strigam eu – fiindcă ne retragem strategic dintr-o luptă, târând încet, după noi, moartea pe pământ, ca pe un braţ de raze distincte, care poate ara, fecunda, înflori, rodi totul într-o discreţie desăvârşită. Când mai puteam respira, un gând îmi ascuţea memoria viitoare. Suntem ţărâna poate (nu-i o noutate) ţărâna vorbitoare care poate, doamne, să poarte sămânţa vântului.
Când auzi şoptind „vreau puţin sânge din sângele Domnului” şi asta, culmea, chiar în zilele Paştelui, deja eşti înclinat să sapi porţile spre a dezăvorî lumina din Munţii cu Măslini, iar golul dintre fiinţa ta şi oul Lunii să fie discuit cu pădurile din ochii unei armate deja prăbuşite. Floarea a răsărit (jocul putea începe oricând), la Răsărit-Răsărită într-o râpă Răsărită cu cerc de aur. A răsărit Răsărita în Răsărit, fiindcă răsărit¬a însăşi fereastra casei de acasă.
A doua casă cu felinar în unghiul streaşinii, frângea altă stradă – strada Nopţii cu femei, în care dormeau până târziu, a doua zi, marinarii care-şi abandonaseră vapoarele ancorate pe marele fluviu. Una dintre case avea în curte o fântână la care am surprins la o oră târzie, o fată (o fată bătrână), cântând în surdină: „Fântâna cu cinci izvoare/ Cine bea, oh nu mai moare”... Azi, pe locul caselor vechi, sus, în apartamentele suprapuse, prin balcoane, şi ele înguste, bunici şi părinţi se distrează cu-ai lor nepoţi şi copii, se laudă cu camerele negre de filmat. Pare o regăsire în „a fost fiindcă e, ce nu mai e?!” Simpatică epocă, simpatici părinţi şi bunici, acum la început de secol şi mileniu, când iată, suntem năpădiţi de zecile, miile, milioanelşe de pungi de plastic, de oarbele sticle şi bidoane din plastic fabricate în străinătăţi, de un timp încoace şi la noi, trimise de o mână ce ne vrea moartea. De aceea vântul nu mai poartă frunzele pădurii (îngenunchiate şi ele de topoare şi drujbe flămânde), în vârtejuri, ci în pungile şi petecele de plastic, bandajându-ne însăşi fiinţa noastră. da, în această margine de tragedie, poetul, numai poetul, mai poate exclama „Vreau oxigen”.
Şi rănile n-au nici un sfânt dacă nu sunt curate... zicea tatăl meu, Dumitru, într-un dialog desfăşurat pe terenul unor convulsiuni sociale. Eu spuneam: „Teii sunt asemenea respirării/respiraţiei oamenilor tineri...”
Din nou, zăpezi peste zăpezi ca o tangentă nevăzută pe trunchiul muntelui. Zăpezi de-un secol şi de-o clipă. Zăpezi, adică zăpezi!
Ca argintul stins într-o candelă pe peretele, sub icoana cerului îngropat în ochiul tatălui, ochi ce descoperă turmele, trecătoarele turme spre marile singurătăţi, pe drum rămânând doar crucile de piatră.
Eu am scris, ce-am scris? Omul – eşti omul care se închide pe dinăuntru, uşor, atât de uşor, că mâinile lui deschid lumina iernii. Mâine răsărite din mâinile strămâinelor care au dat formă şi grădinii, şi câmpiei, şi casei din viaţă şi din moarte?...
Am mai scris! Tot eu?
...Ea sărută fiecare copac (fiindcă acolo, pe tărâmul acela, copacii evadau în păduri, alegându-şi alte păduri), cu sau fără spini, ştiind că eu însumi îi mângâi, surpându-i.
Sărutul Ei avea două lumini, una vie, alta moartă. Una era, alta fugise în alta.
Oho, opreşte-te la marginea cimitirului (e un loc romantic, nu?), unde Cireşu cel mare şi amar a-nflorit. Floarea lui luminează toată livada cimitirului ca şi fuioarele de zăpezi, iarna. În lumina aceea încolţea, sălăşluia altă lumină: Lumina Domnului care se vede o singură dată pe lume. Ochii mei fără ochii Tăi! Numai gura trădând lângă arcul gurii tale! Rănile şi durerile nu se vând, numai vorbele trădând, se comercializează!...
Şi, deodată, urcă spre mine (sau coboară?), şarpele vestitor de moarte, şarpele ca o tăietură vie în starea cealaltă a sa, din destindere, semn abrupt de renunţare întru Domnul? E clar, şarpele roşu-albastru de negru, semn în Cartea Domnului, unduind apa cea limpede, unduind chiar lacrima însângerată a Celui de Sus, Cel care a fulgerat biserica din satul meu, după înmormântarea mamei mele, llinca.