DESCHIDERI SPIRITUALE

Biblioteca şi sensurile ei recuperate
Petre Isachi, „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges” (Rovimed publishers, Bacău, 2015, 290 pagini)


În urmă cu ani am îndrăznit să intitulez o carte „Oglinziie în Bibliotecă”, bazându-mă pe sinceritatea dialogului dintre lectorul tânăr şi universul semnelor. Din nefericire, tensiunea creatoare generată de o asemenea formă de comuniune s-a diluat (şi nu numai din cauza receptorilor refugiaţi pe toate canalele IT). Pe urmele lui Jorge Luis Borges, lăsate – fie în noapte, fie pe nisipuri mişcătoare, şi sensibil la „temele de admiraţie” ale lui Emil Cioran, un reformator al privirii, scriitorul Petre lsachi propune noi „exerciţii de irealitate”, orientând cititorul spre o reconsiderare a condiţiei creatorului. Anulând, ca într-un jurnal, hotarele dintre timpuri, autorul „Anotimpurilor romanului” crede că „Borges se cere rescris permanent”. Demersul este susţinut de două „voci” latine: Jorge şi Pedro (sosia onomastică şi existenţială a autorului). A rezultat o „carte-palimptest” construită minuţios tocmai într-o vreme a palinodiilor (prin care nu se schimbă prejudecăţi, ci se retractează cu gând de primenire, principii). Borges clarvăzătorul (căruia orbirea i-a sporit vederea lăuntrică) credea că „toate au fost văzute de noi într-o lume anterioară, încât a cunoaşte înseamnă a recunoaşte, a învăţa înseamnă a-ţi aminti, a ignora înseamnă, de fapt, a fi uitat. Admirăm acest „duel” al infinitivelor prezente şi perfecte. Venind din alt orizont spiritual, nu ne simţim deloc atraşi de apostaziile nefericitului Nietzsche; ne bucurăm însă atunci când un copil, precum Alex, a ajuns să reprezinte pe o simplă coală albă imaginea unui visător încărunţit în aşteptarea revelaţiilor transcendente. Încă odată – copiii salvează Lumea!
Scriitorul Petre Isachi intră în bibliotecă precum Hasdeu în castelul de la Câmpina. Conversează despre „muzica misterioasă şi interogativă a Lumii” cu autorul „Cărţii de nisip”. Erudit grămătic al frumosului în expresie mitică, iubitor de adevăr, apărător al valorilor româneşti şi universale, dl. Isachi preţuieşte „Marea Critică”; nu-i este indiferentă semiologia (care a substituit, la un moment dat, lumea cu toate semnele ei. Ştie de ce a fost salvată tocmai a XII-a Carte a Fericitului Aigustin dintre torţele inflamaţilor huni: pentru că ceea ce a fost scris cu nevăzută Lumină nu se transformă în cenuşă.
Cartea este „un pom al vieţii”. Ca într-o îngemănare de cristale, în straturile străvezii ale scriiturii autorul aşază nestemate din gândirea lui Cicero, Plutarh, Plinius, Origen. Sunt sigur că autorului îi sunt la fel de apropiaţi Părinţii Filocaliei. O apoftegmă a Sf. Pavel era însă răstălmăcită de obscurul Twirl, „unul din organizatorii Congresului Lumii”: „Am vrut să fac răul şi, iată, fac binele”. Nu ne grăbim să-i dăm crezare; şi nici lui J.L. Borges, căruia îi aparţine propoziţia (dezvoltată până a fi neadevărată): „Iuda reflectă într-un anume mod pe lisus”. Într-un asemenea context, este reconfortantă reîntoarcerea (imaginară) în timpul de aur al umanităţii. Ar fi fost poate de dorit dacă, de pildă, tribul Yahoos cu toată psihologia lui abisală ar fi rămas în propriile „hăţişuri” împreună cu antropologul Claude Levi Strauss. Sunt însă memorabile: metafora evadării în Utopia, „istoriile” despre medicinistul Baltazar Espinosa şi despre Ulf Sigurdarson. Să ne gândim la stelele reci uitate în „lumina dimineţii”.
Fiecare pagină a cărţii domnului profesor Isachi este asemenea unui raft de Bibliotecă, cu misterioase vecinătăţi: Eminescu („pătruns de sine însuşi odihnea Cel Nepătruns”), MaIIarmé (cu ale sale „frunze peste luciul profund”), Nichita Stănescu (cel ce a aflat poezia „în orbita unui zeu”). Autorul nu-i ignoră pe contemporanii din „apropierea imediată”, lăsându-se convins de un vers al lui Calistrat Costin („Mergem pe contrasens”) şi preluând o definiţie a lui Ovidiu Genaru („capodopera e hârtia aibă”). Am parcurs aprecierile superlative ale doamnelor Valeria Manta Tăicuţu şi CorneIia Ichim Pompiliu. Ajunşi la apus, mărturisim vina de a nu fi parcurs marile Biblioteci aşa cum s-ar fi cuvenit, mai presus de propriile nevoinţe. lată, un disc al cerului însemnat cu o cruce se întoarce „după căiătoria în neant”. Prin domnul Isachi, am ajuns, încă o dată, în grădina potecilor care se bifurcă. Şi ne reamintim că „nici cartea, nici nisipul nu au început şi nici sfârşit”.

Prof.univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş