TINERI PROZATORI DUNĂRENI

Întâia venire*
(Fragment de roman)

În săptămâna următoare se întâmplă să moară beţivanul cartierului care, culmea, locuia cu noi în bloc. Îl vedeam de fiecare dată când ieşeam la cumpărături întins pe scări sau sub gardul viu, aproape mereu într-o baltă de vomă sau urină. Obişnui am să fac cumpărăturile dimineaţa şi nu-mi venea să cred cum de fiecare dată îl întâlneam astfel. Se trezea cu noaptea-n cap şi se punea atât de vârtos pe băut încât zorile îl găseau în asemenea hal? Sau stătea în oraş şi bea până noaptea târziu şi picioarele îl aduceau doar până acolo, urcatul la etaj fiind ca escaladare unei culmi de care el nu mai era în stare?
Locuia numai cu maică-sa, dar nici ea nu era din alt soi. Nu o văzusem moartă de beată, dar aşa îmi dădu de înţeles bătrâna când mi-o arătase odată pe drumul spre biserică, o fiinţă trecută, îndesată şi rotofeie, mergând legănat ca o gâscă şi care putea. Dar mirosul ei era parfum pe lângă cel al progeniturii, care se tot străduia să facă parte din peisaj, oferindu-i parcă o notă de extravaganţă. Mda, se integra în peisaj precum ghena de gunoi. Şi, de fapt, nu băutura îl omorâse, cum se aşteptase lumea (lovit de vreo maşină sau făcând ciroză), ci tuberculoza netratată. Dintr-un singur foc fusesem informat despre două boli fatale şi cât de uimit am fost când am aflat câte mai există, că cicatricea pe care o aveam la braţ era tocmai ca să mă apere de unele mai frecvente. Vii se aduceau toate acestea la cunoştinţă pentru că bătrânica mea fusese întrebată dacă eu aş putea să vin să ajut la scăldatul mortului. Curios, parcă acum mi se părea mai respectabil individul tocmai prin faptul că dăduse colţul, cu toate că, în ultima vreme, când îl întâlneam, mă întrebam de unde are atâţia bani de aruncat pe băutură. Nu credeam să muncească, adică ar fi fost imposibil în starea în care era tot timpul, şi nici la cerşit nu-l întâlnisem, singura concluzie era că ia din banii maică-si. Simţii trezită în mine o puternică dezaprobare, cum un om, posibil cu vreo zece ani mai în vârstă decât mine, profită de banii altora cu care nu face nimic constructiv, ci doar şede beat oriunde îi vine. Ce fel de om e acesta? Ce rost are el în lumea asta? Şi cum toată viaţa lui e aidoma unei căpuşe viciată de două substanţe, bani şi alcool. Nu mi-am dus judecata mai departe pentru că începui să mă gândesc la situaţia mea, prin ce eram eu diferit de acela. Şi mă îngrijoră faptul că nu erau chiar atât de multe diferenţe. Nici eu nu aveam niciun rost, nu făceam nimic ca să-mi câştig traiul. Faptul că făceam treburile casnice nu le consideram drept muncă. lar toţi banii veneau din buzunarul bătrânei, fiindu-mi interzis să-i folosesc pe ai mei. Diferenţa era că nu consumam alcool, numai că timpul îl foloseam aparent la fel de inutil, ba în faţa televizorului, ba întins în pat în camera mea. Într-o zi bătrâna primise pensia şi aruncai o privire la suma înscrisă pe cupon şi nu-mi venise a crede - valoarea în pâini a pensiei sale nu se apropia în niciun chip de averea mea. Mă încercă atunci un sentiment de milă, dorind parcă să iau eu frâul în mână şi să-i interzic să mai cheltuiască din banii ei, şi deja mă simţeam înconjurat de aura unui sfânt ocrotitor, dar asta până când aflai că ea primeşte banii aceia lunar, pe când ai mei n-au să mai sporească deloc în situaţia în care mă aflam. Aşa că am tăcut cuminte şi am lăsat lucrurile aşa cum erau.
Însă, când a venit vorba de scăldat, o senzaţie de greaţă şi de dezgust îmi porniră din stomac atunci când mi se explică în ce consta acest lucra. lndiferent de semnificaţiile acestui act, indiferent de cinstea aparentă care mi se oferea, căci fusese menţionată şi aceasta, mă încăpăţânam în refuz. În primul rând era scârba, pe care rar o simţisem, dar acum era puternică, când mă gândeam la câtă mizerie putea fi pe trupul acelui nenorocit. Cine ştie oare când făcuse ultima oară un duş sau când a reuşit să ajungă ultima oară până la toaletă cu acele picioare împleticite, cu mintea înceţoşată de alcool. Era posibil ca în cea mai mare parte pantalonii să-i fi fost pe post de toaletă, indiferent de care treabă era vorba. Pe cea mică o puteai vedea cu ochiul liber sub el când îl întâlneai, dar pe cea mare o intuiai fără prea multe dovezi când putoarea stăpânea tot spaţiul din jurul lui. Puteam să mă fac vinovat de încă un păcat, dar eu nu aveam de gând să ating acel cadavru. Bine că murise pe vreme rece, ca putreziciunea lui să nu aducă alte miasme. Şi de ce se gândiseră să apeleze la mine, căutând să mă îmbuneze cu vorbe de bine? Am simţit atunci că au vrut să mă înşele şi mama mortului, că nu prea se găseau bărbaţi prin bloc care să se ofere, dar chiar şi bătrânica mea, care parcă mi-o cerea ca o favoare, sau ar fi trebuit să o înţeleg ca o datorie de vreme ce locuiam la ea în casă. Am rămas ferm în refuzul meu. Adică, pentru felul în care arătam şi pentru că eram precum un animal de pripas se gândiseră ele că aduc cel mai mult în asemănare cu defunctul? Asta era concepţia lor despre mine, că eram doar la un pahar de votcă distanţă de a fi ca el? Eram supărat din cale-afară aşa că am mai zis o dată un nu şi m-am închis în camera mea. Să se descurce cum or putea şi se descurcară, erau încă destui prin bloc sau prin cartier cu stomacul mai tare ca al meu şi cu mai puţine pretenţii. Supărarea mea provenea din faptul că eu am fost primul la care s-au gândit, ca şi cum mi-ar fi făcut o nedreptate. Surprinsesem în cugetul meu o transformare, ceva care mă oprea să mă mai comport ca înainte, ceva care m-a învăţat să spun nu, care l-a făcut pe fostul meu eu, atât de săritor, atât de dornic de a ajuta şi de a oferi ce are el mai bun, atât de naiv într-un cuvânt, să dispară.
Bătrâna petrecu ziIele până la înmormântare ajutându-şi vecina, vreme în care eu m-am bucurat în camera mea de linişte şi de singurătate, fără teamă că îmi vor fi tulburate gândurile, până în după-amiaza de dinaintea înmormântării când a venit şi, sfioasă, a bătut la uşă, rugându-mă să o însoţesc în casa mortului că e pe cale să înceapă cina. M-am gândit că doar mâncasem în ziua aceea şi nu-mi mai era foame dar, amintindu-mi de purtarea mea grosolană din ajun, am urmat-o fără comentarii. S-a dovedit că termenul mă dusese în eroare şi nu era vorba de masa de seară, cu toate că începea să se întunece. Ştiam însă că e destul de devreme, căci observasem că, odată cu frigul, şi zilele începură a se scurta, aşa că ar fi putut fi vorba de un prânz foarte întârziat, dar nu despre mâncare era vorba atunci. lntrasem în sufrageria în care se găsea mortul întins pe masă într-un sicriu descoperit, vânăt la faţă, ceea ce-l făcea şi mai respingător, cu mâinile pe piept, cum văzusem la orice mort, cu o icoană şi o lumânare lungă încolăcită aprinsă deasupra. Cică acela era toiagul, dar mă întrebam ce folos ar fi putut avea. Şi un baston zdravăn ar fi fost mai bun decât acest această lumânare care, chiar desfăşurată fiind, n-ar fi putut oferi vreun sprijin, aşa moale cum era, ducând numele de toiag în derizoriu. îmi descoperii capul şi, intrând pe uşă, îmi făcui cruce şi repetai după bătrână Dumnezeu să-l ierte! Ce era asta, o rugăminte, o speranţă, de o rosteau toţi? Adică Dumnezeu nu ştia mai bine ce are de făcut? într-adevăr, toată lumea părea că-l cunoştea pe răposat şi cât de păcătos fusese, aşa că mie îmi suna această propoziţie mai mult a ironie, adică noi sperăm ca Dumnezeu să-l ierte dar, oho, ştim prea bine că n-are nicio şansă. Poate ar fi fost mai bine ca toată lumea să aibă un zâmbet înţelegător pe faţă atunci când rostea acestea. Dar înţelesesem că, atunci când vine vorba de credinţă, râsul şi chiar zâmbetul sunt interzise şi mă întrebai dacă momentele care-ţi provoacă amuzamentul de zi cu zi n-or fi fost tot păcate. încă un nonsens, să fii păcătos doar din pricina pornirilor normale ale trupului, deci iar îmi părea că cineva înţelesese totul pe dos şi că se persevera în eroare. Şi din nou, dacă nu era o eroare, atunci trebuia să meditez mai mult la esenţa lui Dumnezeu, dar acest fapt ar fi transformat credinţa noastră într-una foarte sobră şi posomorâtă, iar eu nu mi-o doream astfel. îmi trecu prin minte cât de fericiţi trebuie să fie copiii că pot râde mai tot timpul fără să ştie că îi aşteaptă un corset de amărăciune pe care trebuie să-l poarte indiferent care le e voinţa. Trist, foarte trist!... Până la urmă cina cu pricina consta doar în ceea ce recita preotul, acelaşi pe care îl întâlneam şi la biserică, şi, cine ştie, poate asta însemna că ni se serveau cuvinte pe post de mâncare. Trebuia oare să mimăm că mestecăm? Mă surprindeau toate aceste gânduri, de parcă raţiunea mea nu vroia să ia nimic în serios. Mi se dăduse o lumânare pe care trebuia să o ţin aprinsă atâta vreme cât citea preotul. După atâţia ani de preoţie şi după atâtea ritualuri oficiate, se părea că dânsul nu fusese în stare să înveţe acele lucruri pe de rost. Să fie cumva parohia condusă de un preot greu de cap? Sau îi stă mintea la altceva atunci când citeşte de aceea e incapabil să reţină versurile. Da, acum eram chiar răutăcios. Vroiam parcă să mă răzbun pe el că-mi înşelase aşteptările la slujba din duminica abia trecută. Şi atâtea lumânări aprinse şi ce miros greu de fum, tămâie şi putoare emana acel apartament infect. Scârbos - acela era cuvântul care-mi survola cugetul. Mă uitai cu ciudă la lumânare şi căutam un loc unde s-o sting şi s-o arunc, măcar dacă aş fi scăpat din înghesuială, dar întâlnii privirea bătrânei care-mi şopti, cât de slab putea ea, să nu deranjeze adunarea, că lumina de la toate lumânările, inclusiv cea a toiagului, reprezintă lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi şi că este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii, apropiindu-se de Domnul. Atunci de ce nu se aprinde becul?! Stăteam toţi şi ne chioram la flacăra lumânării când ştiam că întrerupătorul e aproape, chiar lângă uşă. Şi acea lumină ar fi fost de o mie de ori mai clară, mult mai eficientă în alungarea întunericului, nu mirosea în nici un fel şi nicio adiere n-ar stinge-o! Bătrâna mă privea chiorâş şi parcă văzui şi alte capete întorcându-se să se uite la fel la mine. Cum era posibil? Cum tot ce urla în mintea mea putea fi auzit de ceilalţi. Până acum mă gândisem la bătrână ca la o excepţie, dar erau şi alţii în stare de asta?! Eu singur nu¬mi puteam auzi gândurile. Într-adevăr, ie aveam, dar prin niciun orificiu al trupului meu nu răzbătuse vreun sunet! Şi chiar şi aşa, electricitatea era mai prejos decât flacăra lumânării? Mie mi se părea cu adevărat o minune, dovadă a forţei lui Dumnezeu care a creat-o şi trebuia să ne folosim de ea căci de aceea ne-a fost oferită. Doar eram civilizaţi, nu? Şi nu putea să fie vorba de bani pentru că, aşa cum se plăteşte pentru curent, se plăteşte şi pentru lumânare, chiar şi lângă sicriul mortului era o tavă unde până şi bătrânica mea a pus o bancnotă, ce-o mai fi însemnând şi aia, că doar mortul nu pleca cu bani de cheltuială. Sau lumânarea era mai de încredere că, dacă s-ar fi stins, cu un chibrit ai fi aprins-o imediat, pe când dacă se lua curentul nu ştiai în cât timp are să vină. lar dacă veşnicia era la distanţă de o lumânare, atunci să i se pună mortului pe piept o lanternă, că bateriile ţineau oricum mai mult. Cum, dintre toate creaţiile lui Dumnezeu, oamenii alegeau să se folosească în riturile lor sacre de cele mai stupide?
Odată cu plecarea preotului mă grăbii şi eu în camera mea. Aveam nevoie să mă liniştesc. Mai ales că nu înţelegeam cum de toţi din jurul meu reacţionau la gândurile mele. Să aibă vreo putere care mie îmi lipseşte? Adevărul e că nici nu încercasem până atunci să pătrund în mintea cuiva să aflu ce gândeşte, mi se părea de bun simţ, chiar dacă aş fi fost în stare. În acest caz, toţi acei oameni care m-au privit cu dezaprobare erau nişte nesimţiţi, că îşi permiteau să-mi descoase mintea fără permisiunea mea, că doar nu mi se arătau cuvintele pe faţă, şi că singura variantă era să stau departe de ei. Şi de ce oare îmi băteam capul cu tradiţiile lor, care mi se păreau nişte aiureli. Doar n-o să şi le schimbe dacă eu gândesc una sau alta. Or să ignore oricum. Dar vroiam să mă ignore cu totul, să-mi lase mintea în pace şi nu să mă mai asculte pe ascuns ca apoi să mă judece. Sufletul meu descoperise iritarea... Şi, chiar când crezusem că am scăpat pe ziua respectivă, după câteva ore bătrâna iar îmi bătu la uşă să mă roage să o însoţesc la priveghi, adică să fim acolo ca şi cum am păzi mortul, să nu rămână cumva singur, măcar cât o putea ea să stea trează. M-am simţit obligat, aşa că am mers. ldeea însă nu mă încântă deloc şi nu din cauză că nu îngropară mortul mai repede şi-l mai lăsară trei zile să putrezească pe-o masă, cine ştie, poate s-or aştepta să se scoale şi să umble, ci din cauză că trebuia să fii acolo, să priveşti necontenit arătarea. Bine că nu erau copii prin preajmă ca să aibă ce le tulbura somnul luni de zile, dar asta nu însemna că eu, mai învârstă, eram mai puţin pasibil de a absorbi imagini macabre care, cu toate că nu dormeam, puteau să-mi tulbure sufletul în momentele de linişte. Şi nu putea fi loc mai bun în care să te gândeşti la propria mortalitate, că oricât de rumen, de energic, de viu te simţi acum, cândva vei fi şi tu la fel, întins pe masă, cu mâinile pe piept şi cu picioarele legate - se pare că atunci când mori ai tendinţa să stai crăcănat şi asta nu e o poziţie decentă pentru a ajunge în împărăţia cerurilor, sau oricare ţi-ar fi destinaţia. Cineva din apropiere se întinse spre mine să-mi explice simbolistica legării picioarelor, dar eu m-am îndepărtat lăsând să se înţeleagă că nu mă interesează şi că nu sunt dispus să stau la taclale.