CARTEA STRÃINĂ

„Cântarea inimii fericite”
în tălmăcirea prof.univ.dr. Viorica S. Constantinescu, Iaşi, Editura Opera Magna

Traducerile din tezaurul literaturii universale se alătură operei ştiinţifice şi strălucitoarei activităţi academice a Doamnei profesor dr. Viorica S. Constantinescu. Recent, prin mijlocirea unei versiuni germane aparţinând egiptologului Siegfried Schott (1897-1971) distinsa specialistă în literatură comparată a încredinţat bibliotecilor o antologie din poezia de dragoste a Egiptului antic (secolele XV-XI î.Hr.). Din Regatul Nou – de acum trei milenii – primim un mesaj de iubire curată.
Un studiu introductiv, pe deplin lămuritor, sensibil la ideosincraziile „generaţiilor” dar şi la „grilele” coteriilor postmoderniste, îşi asumă responsabilitatea de a servi ca o suplă punte de legătură – de la structura înaltă a creaţiilor ce au reprezentat gloria lirismului egiptean – la formele (adesea „fără fond”) ale prezentului. Ni se aminteşte de şcolile de scribi ale contemporanilor lui Tutancamon, unde erau examinate poezia gravă şi muzica de acompaniament. Cu delicateţea cărturarilor Iaşului universitar, Doamna Profesoară Viorica S. Constantinescu le propune „scribilor” de astăzi să compare emoţionanta „Cântare a Cântărilor” din Vechiul Testament cu „poemele dialogate egiptene” care ilustrează aceeaşi temă. Puritatea spirituală a mărturiilor lirice influenţează, credem, culorile (roşu şi negru) dar şi ductul ieroglifelor, „respirările” şoaptelor acelor caligrafii ale scribilor. Gândurile se confundau cu foaia de papirus, la fel ca şi sentimentele poeţilor umili ce-şi exprimau credinţele „pe cioburi de oale sau pe scoici”. Este emoţionant să afli că, dintotdeauna şi pretutindeni pe volutele culturii universale, conştiinţa de sine, valorile binelui, ale frumosului, ale iubirii reflectau o realitate sensibilă: bucuria de a exista având, însă în gând „măsura” nopţii fără de sfârşit. Lotusul regal, albastru, salcâmii din „Cartea Morţilor”, trestia coborâtă cu umbrele ei peste ape anticipau marea poezie thanatică a lumii. Novalis avea să vorbească despre ceasul de apus al fiinţei, ceasul somnului ”celor care dorm în întuneric”.
Într-un templu funerar se află „cel mai cunoscut poem din lirica egipteană”, notează doamna prof.dr. Viorica S. Constantinescu. Traducătoarea recreează climatul de graţie îndurerată a marilor plecări: „şi nu-ţi răni inima/ Până în ziua când bocetele vor veni peste tine( ... ) Ia seama, niciunul din oamenii care au plecat dintre noi/ Nu poate veni înapoi/ Şi umple-te de veselie/ Până când vine ziua când ajungi la liman, în ţinutul care iubeşte liniştea tăcerii...”
E primăvară; ne-am dus să vorbim cu blajinii; trebuie să memorăm bine mărturia lor, pentru că vom fi în curând „scoşi la tabla infinită” a vremurilor. Aşadar, „Cântarea liniştii fericite” ne face contemporani cu vârsta mitopoetică. Potirul lotusului, „pânza de catarg care atrage păsările”, talgerul cu miraculoasele rodii, „sărbătoarea livezii”, deschisele „porţi ale cerului” peste „bucata de pământ” sunt, de fapt, înscrisuri metaforice pe cartea cu semne (în roşu şi în negru) a fericirii şi a înţelepciunii nerisipite. Dar, înainte de a ne însemna umila cronică cu un Ankhul, vă rugăm să reţineţi o străveche imagine: „Numele poeţilor nu sunt uitate”. Dacă este aşa, să-mi fie îngăduit să recit acest vers al iubirii: ”Dă-mi apă curgătoare să beau”.

Prof.univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş