Starea de legendă a DUNĂRII

«VERSURI RĂTĂCITE ÎN BALTA BRĂILEI» de Violeta CRAIU

Volumul de literatură „Versuri rătăcite în Balta Brăilei'; Editura PlM, laşi, 2014, 98 de pagini, semnat de poeta Violeta Craiu, recompune, din infinite nuanţe nostalgic-romantice, o lirică cu accente intimist-explozive dintr-o „geografie sentimentală'; Brăila, cu bălţile sale inundate calendaristic de curgerea necontenită a fluviului¬reper; Dunărea, cu pescarii lipoveni şi lotcile lor, din care se revarsă „poveşti de tot felul'; în drumul lor spre Delta miracolelor, până la Marea cea mare; cu Terente, haiducul, şi... „tanti Elvira” ori cu Chira Chiralina, frumoasa răpită de turci, dar şi cu ecouri intelectuale, de la Panait lstrati, Fănuş Neagu, Nicolae Grigore-Mărăşanu.
Brăila, reper istoric şi artistic, cetatea culturală renăscută din „cenuşa” raialei turceşti, portul dunărean prosper şi încă tributar unui miraculos amestec de neamuri, valahi, turci, greci, evrei, armeni sau slavi, dar şi model de... „explozie” economică unde, între cele două Războaie, se stabilea preţul grâului pentru Europa; oraşul cosmopolit cu o viaţă culturală de impact, cu pecetea sa artistică marcată de marea Muzică, „mica Vienă'; cum se exprimau laudativ europenii despre Brăila, sau „napolitanii de la Dunăre'; cum erau gratulaţi măgulitor brăilenii.
Pe acest segment spaţial şi cu acelaşi diapazon sentimental ar putea fi receptată lirica din volumul „Versuri rătăcite în Balta Brăilei'; ca de altfel şi epicul doamnei Violeta Craiu, dacă m-aş opri doar la romanul „Anemona”, un fascinant eseu de mare cuprindere, cu variaţiuni pe aceeaşi temă, dragostea. Aşadar, dincolo de tot acest periplu de identitate brăileană şi de o anume preferinţă şi stabilitate tematică pentru o lirică preponderent intimă şi romantică: „Tainice gânduri de nicăieri... / nici de azi, nici de ieri / nici de mâine, / îşi fac de lucru pe inima mea” („Cărările gândului”, pag. 7), ca un crez artistic, ca o... profesiune de credinţă, pe care le motivează printr-un timbru programatic al unui motto, uşor preţios, mai mult de paradă decât cu valoarea unui... „amendament” de creaţie artistică: „Poeţii nu inventează poemele / Poemul e undeva, acolo, înăuntru, / De foarte, foarte mult timp, el e acolo. / Poetul nu face decât să-l descopere” (semnat de Jan Skacel, pag. 5).
În ciuda unei trimiteri, unei direcţionări tematice spre „o geografie sentimentală”, cum spuneam mai sus, spre Brăila adică, cu toată fascinanta sa ipostază - livrescă mai mult -, cartea scriitoarei Violeta Craiu este un jurnal intim de poezie erotică, pe care l-aş înveşmânta în haina de ceremonie a iubirilor caste, trăite de adolescente îndrăgostite, speriate de ceea ce se întâmplă cu inima lor... zburdalnică de ciută încolţită de gânduri din zonele cenuşii ale speranţei: „Străluceşti... / după atâtea aşteptări / amintirile / s-au pribegit / ... / Pe sub ploile toamnei / te-ai ascuns / cu fluturii dimineţilor târzii” („Nostalgie”, pag. 10).
De fapt, o permanentă obsesie pentru locuri ştiute, pentru spaţii uitate, mereu rememorate, ca o nevoie de echilibru: „Mi-e dor de o deltă / pe care n-o ştiu; / ... / Dunărea sapă adânc şi nemilos / anafoare / pământ şi ape şi eternităţi” („Mi-e dor”, pag. 14), care fac din poezia doamnei Violeta Craiu pretextul unei nevoi de regăsire, cu vocaţia unui discurs manierist, intelectualizat: „Am cărat poverile / un vis neîmplinit, / dar lupta este pierdută pe toate mările / pe care nu le-am colindat” („Nimeni nu vine”, pag. 16).
Ca şi o incredibilă undă de tristeţe, şi neşansă, şi nenoroc, şi toate la un loc... îşi face loc în poezia, aparent elegiacă, a poetei, în ciuda faptului că făptura sa civică irumpe de optimism şi adrenalină nestăpânită: „Amintire, / cuibărită în inima mea, / ... / Amintire / zăbovind în pereţii / clădirilor de cărămidă din port / marinarii nu mai vin / nu mai pleacă / vapoarele au ruginit” (Amintire”, pag. 18), într-o secvenţă, alta decât a întregului volum, cu trimitere spre impasul economic în care se zbate oraşul natal prosper de altădată...
Dar e doar un intermezzo, pentru ca să se întoarcă la poezia de dragoste, cu toată tevatura jurămintelor pierdute în uitare, din care n-a mai rămas decât patosul unui repaus: „Mi-ai spus să¬mi aduc aminte de tine / când singurătatea îmi umple paharul cu silabe / ... / Mi-ai spus că întreţin speranţa / în nopţile negre / ca nişte jumătăţi de uitare” („Mi-ai spus...”, pag. 23); ca mai apoi, să se contrazică şi să anuleze toată revolta unei iubiri neîmplinite, într-un poem de-o sinceritate angelică, patetică şi provocatoare: „Dacă are vreo importanţă / scriind chiar te iubeam... / Sunt foarte ostenită de lume / ... / Uneori doar trăiesc / uneori – ca şi acum - / îmi e dor şi am nevoie de tine / dacă are vreo importanţă...” („Dacă are vreo importanţă”, pag. 25).
Tonalitatea, şi ideatică, şi sentimentală, este mereu alta în volumul „Versuri rătăcite în Balta Brăilei”, ca-ntr-un pizzicato de vioară, o poezie de dragoste... în disperare, pe motivul metaforic al Deltei, al spaţiului acvatic, misterios şi sălbatic, cu legile nescrise ale... „necesităţii şi întâmplării”: „Ciudat drum ai ales: / barca nu te mai ţine, se clatină / şi malul se surpă” („Când te văd venind”, pag. 28); ca un „cântec de lebădă” şi o nostalgică serenadă, într-un „passo doble”, din care nu se mai întrevăd nici echilibrul şi nici speranţa: „Ascunsă în noi mai tremură emoţia / aşteptarea, visarea / mereu ai dus semnul tristeţii” („Cuvântul acela aşteptat”, pag. 30); asemeni unui „Cântec disperat de singurătate”, de la pagina 31, pe acordurile unui menuet, „Pe un plâns de vioară, / un destin fără pereche” (Op. cit.).
Rareori mi s-a întâmplat să citesc poezie de dragoste pe un tempo vivace atât de acut, ca într¬o „Cavaleria rusticana” şi pe ritmicitatea năucitoare din „Dansul săbiilor” haciaturian: „chiar dacă ştiai că te iubesc / şi ştiai / chiar ştiai şi ştiai... / aşadar” („lubirea, un amurg depărtat”, pag. 33). Poeme de dragoste, de dragoste rănită, peste care se aşterne, ca o „terapie” în degradare, o melancolie învăluitoare: „lubirea noastră a rămas între gânduri / ca o metastază diagnosticată” („Ploi în amurg”, pag. 39), din care se iveşte, se întrevede optmistă speranţa, ca un surplus de vitalitate: „Printre gene / sub masca unei stinse iluzii / o jumătate de zbor / în dorul de tine” („Dorul de tine”, pag. 41).
Există în tot volumul de versuri semnat de poeta Violeta Craiu o încrâncenată nostalgie pentru iubire, ca ideal absolut, neatins, pentru că: „Te-am îmbrăcat în secundele / de pe cadranul tuturor ceasurilor / de pe continentul / în înserare”; ca o şansă pierdută: „Şi am rămas în braţe / doar cu neîntoarcerea”; şi ca ideal de neatins: „Te-am iubit nebuneşte / evadând din zodii / ce nu mai aveau loc” („Te-am iubit nebuneşte”, pag. 57). O iubire devoratoare, ca o obsesie: „puterea de a supravieţui / plânsul în hohote, / despărţirile şi speranţa” („A fost cândva”, pag. 65); „dintr-un poem râvnit / cu nume de zeu” („Pas de deux”, pag. 67).
Poeta Violeta Craiu este atât de sinceră în explozia sentimentală din acest volum de versuri, de la idila ingenuă la... „crima din iubire”, încât se apără decent de riscul inevitabil al desuetului prin sinceritate totală. Eroii, lirici, ai poemelor sale, iubesc pătimaş, pământean: „Trăiesc fără speranţă, / gândurile au luat-o razna; / ... / nu mai pot dormi, / tâmplele îmi zugrăvesc, / nici razele soarelui / nu mă mai încălzesc” („La vecernie”, pag. 70) şi tranşează brutal, fără rezerve, orice compromis în iubire, în iubirea curată: „Încerc să mă vindec / de iubirea celui de-al cincilea anotimp / dacă privesc în urmă / nu m-aş mai întoarce la tine” („Nu mai respir”, pag. 71).
Poeta Violeta Craiu se abate puţin, spre finalul volumului său de versuri, cu rezerve şi cu o elegantă scuză de om educat, de la tema sa predilectă, iubirea, ca să-şi impună punctele de vedere în materie de... „implicarea poetului în viaţa cetăţii” şi de rolul poeziei ca terapie socială: „Am învăţat să rezist / strângând din dinţi / să îmi doresc să fiu dincolo de orizont / lângă poezie” („Erată”, pag. 74), poate şi pentru că: „Poetul nu mai vrea nimic: / El cântă lumea în care trăieşte” („Poetul nu mai vrea nimic”, pag. 75).
„Versuri rătăcite în Balta Brăilei”, un lmn închinat zeului Eros şi confratelui său latin, Amor, pe acorduri, când vivaldiene, pentru feeria începutului de idile pastorale, când pe ecouri de viaţă lungă şi tihnită dintr-un paradis natural, Delta Dunării şi copilul său de suflet, Balta Brăilei; o poezie de dragoste, de la pudoarea adolescentină a idilei nevinovate, la adrenalina erotică aproape de colaps.

Dumitru ANGHEL