POEŢI DUNĂRENI

Petre Manolache

Vânătorii
Vietăţi speriate se rătăcesc printre lămpile fulgilor
şi se aud sunând clopote în clopotniţe cu capetele sparte
fug vietăţile şi sângele din inimă le ia foc
fug vietăţile spre răstignirea în moarte
fug vânătorii cu puştile lor croncănind
pe urmele lăsate în înserarea de vată
fug vânătorii pe urmele strunelor rupte
şi nu e deloc frig între vânător şi vietatea vânătă
fug fulgii înroşiţi de amurgul scurs în ghitara
ce îşi aşteaptă sfârşitul pe câmpul plâns
fug vietăţile fug vânătorii şi alicele ţipă
nechează-n uitare împiedicat un mânz
vânătorii vor să-i împuşte mânzului umbra
cu umbra lui să-şi înfăşoare trupul în ger
să uite pe frigul ce aleargă cu faţa arsă
să adune sâmburii alicelor semănaţi în cer
alicele-s surde şi vânătorii sunt surzi
vietăţile în sângele roşu au asurzit
vizuinile lor au zburat s-au mutat în nelinişte
vânătorii decojesc zările morţii din asfinţit
e o goană când vânător şi vânat intră-n primejdie
când fluieră cineva în cornul de lună
în seara care a căzut împuşcată în inimă
într-o vânătoare nesfârşită nebună

Cenuşa
Arunc în foc foaia pe care mai agonizează un
vers suferind
părerea de rău îşi varsă picioarele în ligheanul
cu apă fiartă
fărădelegea e o blestemată belea
şi nu ştiu dacă destinul cel sfânt o mai iartă
ne-am înfăşurat într-o groasă iluzie
să-mi fie cald când afară plouă-n uluce
miorlăie clipele pe acoperiş urinându-se pe lună
visez cum o corabie beată mă duce
spre ţara ce aşteaptă necunoscută
să-i descopăr jivinile din livezile de trandafiri
unde cupele pline cu zemuri de cucută
vor să-mi fie cel mai nedescifrat elixir
sforăie trompetele îngerilor imaginari
ce abia au ieşit dărâmând cârciuma, beţi,
şi dau de pământ cu poemul care curge ca vinul
din bărdăcile sparte lângă pereţi
scormonesc în cenuşa lividă
să văd ce urmă lasă în flacără un vers
dar împărăţia mea solitară
regretă tot ce am rupt şi am şters

Melancolia
Adesea pe drumul scâlciat de seară
pătimim trezind prin mărăcinişuri melancolia
vopsită lipsită de straie bizară
cu sufletul bun să î-l sfâşie perfidia
stelele îngropate-n păcat
sunt libertate puşcă oarbă cartuş obosit
melancoliei îi retează sensul un domn obsedat
de cercul ce se rostogoleşte pe un maidan infinit
din fructele fără strălucire şi sens
muşcăm carnea pâlpâind violetă
cade peste noi globul imens
cu ideea fără motiv de şuetă
caietul cu pagini trepidante savurează leacul
de clipe murdare cu miezul sec
pe histrioni îi vomită la marginea scenei tracul
anotimpurile se sinucid nu mai trec
într-amurg îngerul sare de pe cadran
mătură-n cale ultimele cetăţi
irascibil ecoul urlă în van
nebunii atârnă clipa în băţ