EXTEMPORAL LA LITERATURĂ

Daria Comănescu
(elevă, Şcoala Nr. 28, Eminescu, Galaţi)
Coordonator, prof. dr. Gabriela Ciubotaru

Înapoi în timp
Nimic nu părea schimbat...
Mă uit in oglindă şi uneori nu văd chipul rigid al unui adult copleşit de îndatoriri şi de probleme. Uneori văd un copil, cu 30 de cm mai scund ce aleargă fericit prin viaţă şi întâmpină problemele cu zâmbetul pe buze.
În lacrimile îndurerate ce coboară încet pe obrazul meu, observ jocul păpuşilor, inocenţa cu care lansăm avioane de hârtie, inocenţa cu care examinăm fiecare petală a unei flori... În fiecare lacrimă era câte un moment frumos din viaţa mea.
Am reuşit să revăd şi uliţa unde mi-am petrecut fiecare vacanţă de iarna unde dealul pe care acum nu îl mai simt, îl consideram gigantic...nu credeam ca se mai termină vreodată dar acum se termină prea repede...
Lacrimile deveneau din ce în ce mai grele pe obrazul meu iar imaginile reflectate în ele din ce in ce mai recente. Am văzut prima zi de şcoală, primele emoţii din viaţa de elev... prima temă, ceva ce atunci nu îmi plăcea mia deloc acum îmi stârneşte atâtea amintiri... chipul învăţătoarei, al fiecărui profesor sau coleg ... toate erau acolo in sufletul meu, pe care nici timpul nu o poate şterge.
De abia acum realizez că mi-am făcut cea mai mare iluzie, că timpul trece. Dar nu e aşa! Timpul e ţărmul - noi trecem şi el pare că trece. Noi suntem asemenea timpului din clepsidră, timp numai în cădere.
Îmi place tot ce am retrăit... Nimic nu părea schimbat...
Prietenie
Eu
Nu mă căiesc că am adunat în suflet şi noroi...

Repet obsesiv cele patru versuri care mă urmăresc din clipa în care am văzut in ochii prietenei mele tristeţea provocată de reşeala mea. Am greşit şi încrederea dintre noi s-a prăbuşit asemenea unor cărti de joc fragile.
Repet obsesiv cele patru versuri şi mă plimb trista pe malul mării atât de calde altă data si, acolo unde se înălţau castele semeţe ale visurilor noastre, remarc acum urmele adânci lăsate in nisip de regretele mele.
Ca pe un imens ecran virtual, în suflet mi se derulează şi în suflet imagini fericite alături de prietena mea ... împreună am învăţat să plângem, împreună am învăţat să râdem, am învăţat să cântăm împreună, am căzut si ne-am ridicat deopotrivă... O agudă coaptă, o piruetă nocturnă sau razele de lună ce aureau gutuia din fereastră... pe toate mi le aminteam stând pe bancă de pe care vopseaua amintirilor începe să se scurgă. Între noi nu era nevoie de cuvinte ci doar semne de zbor peste tăceri despletite căci prietenia noastră devenise asemeni unui calator neostenit, cu ochi de întuneric şi sete de apă, jumătate umbră, jumătate zeu, o flacără prinsă între cer şi pământ.
Deşi mi-e sufletul mic, de copil, înţeleg că o asemenea minune împărtăşită între doi oameni nu trebuie risipită, oricât de mare ar fi greşeala, oricât de ascuţită rana.
Mă scutur de umbra îndoielii şi pornesc hotărâtă spre jumătatea sufletului meu determinată să-mi recâştig dreptul la fericire, să devin artizanul propriului meu destin, în timp ce în mintea mea repet obsesiv alte versuri:
Nu ştii
Că numa-n lacuri cu noroi În fund, cresc nuferi
L. Blaga