LITERATURA PENTRU COPII

MURA

Început de poveste
Pe vremea când copiii umblau cu picioarele goale prin colbul de pe uliţele satului, atunci când cu greu se căpăta de la cei cu avere o pereche de încălţări, plătite şi acestea cu ziua, trei copii se ţineau de mână, singuri, orfani şi neajutoraţi. Părinţii lor s-au stins fără de veste. S-au stins unul după altul, lăsând în urma lor lacrimi încă de lapte, lacrimi încă dulci de copil. Nici acele lacrimi şi nici copilăria lor ucisă nu ştiau cum va urma viaţa lor. Nu credeau că, aşa micuţi fiind, nimeni din cei din jur nu le va mai întinde o mână, nimeni nu-i va mai alinta, nimeni nu-i va mai mângâia sau chema la masă. Zâmbetul lor copilăresc, fără doar şi poate, nu era decât o chemare adresată celor mari, pentru a le călăuzi paşii. Din zâmbet a rămas doar o grimasă... O stare pe care mulţi nu o cunosc şi bine ar fi ca aceasta să stea ascunsă pe veci! Ţinându-se de mână, parcă înlănţuiţi în durerea lor, bat la o uşă, o singură uşă pe care o cunoşteau... Veche, căptuşită pe alocuri cu piei de oaie împotriva vântului, cu lemnul de acum mâncat de carii, cu un ivăr prins în câteva cuie ruginite şi scârţâind parcă a jale, uşa se deschide cu greu în faţa micuţilor.
...doi băieţi şi o fetiţă: 12, 8 şi 6 ani şi o bătrână micuţă, îmbrăcată în negru, cu broboada acoperindu-i parcă toată faţa duioasă, slabă şi tristă.
Era bunica! Bunica din partea tatălui... Singura rudă în viaţă, singura speranţă, singurul sprijin, singura inimă care mai putea cuprinde viaţa celor trei copii orfani. Degetele lor, timid, dar pline de speranţă, părăsesc încleştarea şi, precum dansul aripilor de fluturaşi, ating sfios veşmintele cernite ale bătrânei.
Rugă şi milostivire, în acelaşi timp. Rugă necuvântată, ci doar mimată de feţele candide ale copiilor. Rugă şi acea chemare a sângelui, care face minuni, cum de altfel, minuni sunt aceste trăiri pe pământ!
Bătrâna îşi pleacă trupul chinuit de muncile de peste zi, sărută obrajii fierbinţi ai micuţilor şi, ca într-o vrajă, se pierde în inima fiecăruia... Şi acolo a rămas multă vreme, de altfel, până când s-a transformat într-o strălucitoare steluţă pe cer, mult mai departe de noi.
Chiar dacă viaţa lor a fost săracă şi plină, precum uliţa satului, de praf..., de praful sărăciei, nu a dorit niciodată să se despartă de cei trei copii micuţi, orfani şi frumoşi!
Au rămas copiii ei.

MURA
Arşiţa verii pârjolea totul în calea ei. Din depărtare, valuri de căldură păreau că se apropie legănându-se în fuioare plutitoare. Chiar şi vântul, copleşit de căldura acelei zile, era ascuns undeva, pe aproape..., poate pe sub o salcie pletoasă sau... cine ştie pe unde îşi face somnul de prânz...
Lacurile poartă aceeaşi oglindă obosită ca şi ieri. Malurile, secate de jur-împrejur, cu crăpături adânci şi împrăştiate peste tot, par a fi zâmbetul hidos al unei vrăjitoare. Zarea este pierdută într-un nesfârşit de căldură. Ca şi Mura, fetiţa de şase ani a bunicii.
Cu lacrimile şiroind pe obraji, mai fierbinţi ca picăturile de raze ce topeau pământul, Mura, eroina povestirii noastre, caută în zare cu privirea. Teama de a se fi pierdut face să îi bată inima în piept ca ticăitul ceasului vechi de pe masa bunicii: tic-tac, tic - tac, tic - tac...
Dar, să vă povestesc pe îndelete ce s-a întâmplat...
Ce greu îmi vine să descriu toate cele aflate după mulţi ani de zile... Poate, ca şi Mura, lacrimile mă fac să găsesc mai greu cuvintele de care am nevoie acum. Sunt ascunse undeva în sufletul meu şi se luptă să iasă la iveală... Le este teamă. Da! Teama de a nu creiona cu toată durerea momentele şi zilele trăite de Mura.
Bunica, văduvă de război, reuşise să-şi crească singura cei cinci copii ai săi. Unul după altul şi-au găsit locul, fiecare unde i-a hărăzit soarta. Doar unul a rămas în casa părintească şi a adus el o fată, să-i fie nevastă, care era frumoasă, subţirică şi veselă. Arăta ca o fragedă copiliţă. Tocmai ea, Rada, urma, peste ani, să-i fie leagănul şi alinarea sufletească bunicii.
Acum, dacă Ana, nora cea mai mare şi Călin, băiatul său, nu mai sunt, părăsind această lume prea repede, doar la vârsta de 28 de ani, trebuia să aibă grijă de cei trei copii rămaşi orfani... Gârbovită de ani, de suferinţă, dar şi de griji, bunica Dobriţa, acesta fiind numele său, petrecea scurtele nopţi cu gândul la Mura, la viitorul ei. Dacă pentru cei doi băieţi viaţa putea fi mai uşoară, dat fiind faptul că ei erau mai mari şi mai puternici, ce se va întâmpla oare cu Mura? Fetiţă fiind, bunica Dobriţa chiar nu voia să o vadă muncind cu greu pe la unii şi pe la alţii pentru o bucată de pâine. Zilele treceau şi Mura, fata drăgălaşă cu părul împletit în cosiţe mătăsoase, se făcea din zi în zi mai frumoasă. Mânuţele ei mici încercau cu greu să descifreze taina împletitului..., doi pe faţă, doi pe dos...
Trebuia să facă şi ea ceva. Pentru o bucată de săpun, de la o vecină mai înstărită, a croşetat o pereche de ciorapi. Era prima pereche de ciorapi la care lucra şi a a croşetat la ei două săptămâni. Dar şi bucuria a fost pe măsură. Alta era strălucirea părului său bogat după ce a fost spălat cu săpunul primit de la vecina. Chiar dacă acest săpun a fost dat... aşa, cu un tremur al mâinii, care vorbea de la sine despre zgârcenia acelei femei ori chiar despre sufletul ei închistat, Mura s-a bucurat tare mult înţelegând că munca i-a fost răsplătită şi nu că acel săpun i-ar fi fost dat de pomană. Ea nu observase admiraţia de moment din ochii femeii şi nici lăcomia din privirea aţintită asupra ciorapilor "comandaţi". Altfel s-ar fi întristat şi ar suferit mult, mai ales că... numai Mura a ştiut câtă durere au simţit multă vreme degeţelele ei delicate. Nici bunicii nu i-a spus despre suferinţa ei, pentru că nu dorea să o întristeze şi mai mult. Bine că a priceput tehnica împletitului! Nu peste mult timp, avea să uimească pe toţi cu modelele pe care le realiza! Dar, despre acest fapt vom aminti într-un alt capitol al povestirii noastre.
Spuneam că bunica încerca să găsească o soluţie potrivită. Îi plângea sufletul când vedea că Mura, la cei şase anişori ai ei, trebuia să înfrunte viaţa ca şi un om mare. Dacă ar fi avut şi ea o brumă de avere..., ar fi trăit cu toţii mai bine. De altfel, nu era ea singura din sat atât de săracă... Borşul cu ştir era zilnic pe multe mese din casele de pe uliţa ei, dacă nu pe toate. Aşa au fost vremurile de după război: cu sărăcie, foamete şi multă întristare.
Poate că Dumnezeu îi va auzi cândva ruga făcută zilnic în genunchi şi o va sfătui ce să facă... Şi, da! Ruga a fost auzită...
Într-o dimineaţă de vară, când cocoşul cel roşu, singurul de altfel din curte şi acela lăsat pentru sămânţă, a cântat a doua oară, iată că poarta se deschide! De fapt poarta aceea era aşa... ca un fel de uşă, cu tot materialul lemnos nefinisat, dar cu un zăvor straşnic de greu. Pe cât era el de greu, pe atât poarta de deschidea mai uşor, pentru că era aşezat mai mult de formă.
- Tuşă Dobriţă! se auzi bunica strigată...
- Aici-s maică! răspunse bunica, vizibil temătoare, privindu-l iscoditoare pe tânărul necunoscut care o strigase de la poartă. Acesta era îmbrăcat într-o uniformă aşa..., asemănătoare cu cea pe care o purtau miliţienii pe vremea aceea. Tânărul înţelese repede despre ce este vorba şi o llinişti:
- Tuşă Dobriţa, nu te speria că nu sunt de la Miliţie! Eu sunt şeful gării de la vameş... ştii dumneata, că este aproape de satul aista... Asta este uniforma mea de la C.F.R...
- Da, maică! Înţeleg... Când văd uniformele... Uff! Trec toate..., dar ce vânt te-aduse până aici?
- Păi, asta ziceam şi eu. Să lăsăm asta cu uniforma şi să-ţi spun din ce motiv am bătut drumul până aici. Am auzit..., am auzit eu aşa într-o doară...
Ei bine, pe scurt, tânărul cu uniforma lui asemănătoare cu cea a miliţienilor, i-a povestit că a auzit la el acolo, în gară, despre necazul fetiţei aceleia, Mura... Şi a mai povestit că nu este de mult timp căsătorit, dar că frumoasa lui soţie nu poate face copii şi că s-au gândit ei că pot fi părinţi iubitori şi că pot lua fata la ei, să aibă şi ea, sărăcuţa, un cămin. A asigurat-o că o vor creşte cu grijă, că nu va duce lipsă de nimic şi că vor face acte, să fie fiica lor vitregă, dacă este de acord bunica Dobriţa.
Pe măsură ce înţelegea povestirea tânărului ceferist, bunica simţea că i se înmoaie genunchii şi nu mai poate sta pe picioare. Cerul dacă s-ar fi despicat în două, uimirea ei nu ar fi fost atât de mare. Valuri de bucurie, de întristare şi de speranţă păreau că se învolburează sub broboada bătrânei, ameţind-o.
Ştia că nu poate oferi mai mult Murei, dar vocea din inima ei îi striga: ,,nu poţi să te îndepărtezi de acest copil, este iubirea purtată în suflet ca pe un dar de la Dumnezeu, de la Ana şi de la Călin.... Multe drumuri a bătut seful de gară la bunica, până când, într-un final, bunica a cedat. A cedat din cauza sărăciei şi a neputinţei de a oferi Murei un viitor mai bun, care să fie presărat cu bunătăţi, cu rochiţe frumoase, cu jucării, aşa cum a văzut ea la cineva...
De câteva zile Mura simţea ceva diferit. Simţea că bunica este frământată de un ceva care o îngrijora şi o făcea să fie alta de cum o cunoscuse până în acele zile. O vedea pe bunică cum îşi ferea ochii de ai ei, iar seara simţea că o strângea în braţe mai mult ca de obicei... I se părea că este ceva straniu şi o mare nedumerire pusese stăpânire pe ea. Nu înţelegea, mititica ce se întâmplă cu bunica... În căpşorul ei, cel acoperit cu păr negru, bogat şi inelat, nu pricepea bine ce i se va întâmpla.
Dar a aflat...
În ziua cu pricina, bunica îi spune, atât cât reuşi ea printre lacrimile care o sugrumau, de faptul că viaţa ei va fi mai frumoasă alături de alţi oameni
- Ce o să te faci tu, peste câţiva ani, cu o bătrână slabă şi urâtă? îi spuse pentru a o încuraja.
Strălucirea pantofilor lui a ameţit-o pe Mura. Nu mai văzuse aşa ceva! Îşi ridică privirea şi observă ceva strălucitor pe umerii şi pe reverele cămăşii. Pe cap el avea o şapcă din acelea din care nu le mai văzuse până atunci, cu cozoroc.
Împletiturile de pe aceasta erau parcă la fel ca cele de pe reverele cămăşii. Mura mai observă că omul acela zâmbea curat ori aşa i se păru ei şi dorea să nu se înşele... Avea ochii negri, trăsături blajine, obraji rumeni şi era cam rotofei.
Da! El era şeful de gară. Era omul care dorea să-i schimbe viaţa.
Atunci când s-a apropiat de ea mirosea a ceva deosebit... (odată, pe câmpie, a simţit acest miros de floare, de curat). l-a întins mâna, sfioasă şi nedumerită.
Într-o bocceluţă, bunica îi puse doar cele cinci andrele şi un ciorap pe jumătate împletit. Aşa... ca o laudă, ca o cunună a faptului că fetiţa ei de şase anişori ştie să facă un lucru deosebit. Nimic mai mult. Atât a putut să-i ofere ea la plecare. Nu avea altceva. Doar duioşia cu care a îmbrăţişat-o... Cei doi fraţi ai ei, simţindu-se într-un fel defavorizaţi, nu reuşeau să ştie dacă pentru Mura va fi o bucurie sau nu. Şi-au strâns toţi mânuţele, ca atunci când, singuri fiind, au bătut la poarta bunicii. S-au despărţit cu greu... dar s-au despărţit!
Picioarele fraţilor ei, goale şi pline de praf, au străbătut drumul pe cealaltă parte, pentru a uita, ori pentru a nu fi părtaşi la ce se întâmplă de fapt, de parcă aveau o presimţire urâtă. O iubeau mult pe Mura... Uneori ea era mai înţeleaptă decât ei, în ciuda faptului că erau băieţi şi erau mai mari decât ea. Recunoşteau că Mura ştie mai multe de la viaţă..., de la această viaţă grea, de copii fără părinţi...
Pe lângă înălţimea acelui munte de om, Mura părea o păpuşică, iar drumul până la viitoarea ei casă a fost străbătut cu o căruţă: Hârrrr-hârrrr! Hârrrr-hârrrr!
"Mai bine mergeam pe jos, gândi Mura. Cu mama şi cu bunica mergeam întotdeauna pe jos... Mersul pe jos este aşa de frumos! lci-colo te apleci să rupi un fir de iarbă, să-i simţi mirosul crud, vezi un muşuroi de furnici, mai alergi după un puf de păpădie şi, uite aşa, drumul ţi se pare că este mai scurt. Astăzi este cel mai lung drum pe care l- am făcut eu vreodată", îşi spuse ea în gând, obosită şi nemulţumită.
Toate aceste gânduri, împreună cu celelalte toate îndreptate către bunică şi pentru fraţii săi, erau străjuite de privirile acelui bărbat care urma să-i fie tată. Nu au vorbit multe lucruri, dar ştie că a fost privită cu drag.
Se făcuse târziu...
Soarele încă nu părăsise cerul înalt, acolo unde Mura ştia că părinţii săi au fost chemaţi şi că erau mai importanţi acolo, sus, decât aici, pe pământ. Ţinută strâns de mâna puternică a bărbatului, Mura se trezi în faţa unei clădiri înalte, cu ferestre mari, vopsită în alb şi roşu.
- Ce frumuseţe! şopti ea aproape de neauzit. Casa bunicii era atât de micuţă...
Cu urcatul scărilor a fost mai greu. Nu putea înţelege de ce sunt atât de multe trepte şi cum pot oamenii să locuiască sus, şi nu aşa cum ştia ea... Uşa bunicii, fără trepte în faţa ei, dădea aproape direct în grădiniţa cu flori. " Şi ce frumos era aşa!"
...Ca într-un vis, învăluit în lumina amurgului ce se ivea printre ferestrele mari ale încăperii de la etaj, apare un zâmbet..., dar nu era ca zâmbetul mamei şi nici ca cel al bunicii... Pe şira spinării simţi ceva rece, iar în inimioara ei mică pătrunse dintr-o dată multă tristeţe. Poate mai multă decât atunci când mama ei a plecat pentru totdeauna. Atunci, lângă ea, era bunica. Acuma este singură ... Greu le-a fost să o facă să mănânce şi la fel de greu a fost pentru ea să doarmă, în acea casă, o noapte. Chiar dacă patul era frumos aranjat, chiar dacă a primit în dar o păpuşică...
Doar o singură noapte...
Pentru că, dimineaţa, trezită de sunetul ascuţit al unei locomotive (clădirea în care locuiau acei oameni, nu era alta decât gara Vameş), s-a furişat cu îndemânare şi, repede, tot scările care au dus-o sus, au condus-o şi la ieşire.
Să fie coborârea ei un lucru predestinat?
Dumnezeu ştie!
Dar, mânată de dragostea pentru bunica ei, izgonită, poate, de răceala acelei încăperi prea înalte pentru ea, Mura a fugit.
A fugit şi de femeia aceea care urma să-i fie mamă. A fugit de un alt destin...
A fugit cât o ţineau picioruşele ei mici.
Voia la bunica!
Cu lacrimile şiroind pe obraji, mai fierbinţi ca picăturile de raze ce urmau să topească pământul, Mura, eroina povestirii noastre, căuta în zare cu privirea...
Voia la bunica!
Teama că s-ar fl pierdut, face să îi bată inima în piept ca ticăitul ceasului vechi de pe masa bunicii: tic-tac, tic - tac, tic - tac...
Niciunde nu va fi mai bine decât în patul ei cu salteaua lui de paie şi cu picioarele lui înfipte în lutul galben de pe jos, unde se ascundea uneori să nu fie văzută de cineva că plânge de dorul mamei. Nu-i plăcea să fie privită cu milă pentru că, oricum, nu credea că este înţeleasă.
Ajunsă în colţul clădirii, nu mai ştia pe unde să o apuce. Şinele de cale ferată luceau în bătaia soarelui de dimineaţă, îndemnând-o la... liberă trecere! Ştia că poate merge mult pe jos. Şi cu bunica, la câmp, tot mult şi tot pe jos mergea... Numai că, acuma, singurică, a pornit într-o direcţie greşită. Nu ştia că aşa s-a întâmplat, dar a aflat de la un bărbat care a fost curios să ştie unde merge o fetiţă cu pasul atât de hotărât.
Ca un făcut, tot cu căruţa a fost dusă acasă, înapoi, pe aceeaşi melodie cunoscută: hârrrr-hârrrr... şi a ajuns direct în braţele bunicii, adică exact acolo unde încă se simţea căldura mamei sale, acolo unde pieptul bătrânei încă nu se liniştise din bocetele de cu seară. A ajuns acolo, la sânul bunicii, locul de unde nu o va mai lua nimeni şi de unde nici bunica nu o va mai da nimănui!
A fost bine, a fost rău..., nici până la moarte nu a ştiut! Cert este un singur lucru: niciunde nu este mai bine ca acasă, acasă la bunica!
Apăsătoare este liniştea acestei nopţi lungi de vară, cum apăsător este gândul bunicii. Prin ochiurile mici de geam, lumina palidă a lunii îşi face simţită prezenţa în camera mică, curată, mirosind a flori de lămâiţă.
Doarme Mura!
Doarme îngeraşul bunicii!
Cine a spus că îngerii, în sfinţenia lor, poartă cosiţele mereu aurii? Cu mâinile împreunate a rugă, cu picioruşele ei micuţe îndoite şi aduse până aproape de abdomen, ochişorii ei negri îşi liniştesc anevoios toate frământările.
Somnul spală şi curăţă ochii de tot ce nu place privirilor de peste zi, într-o uşoară legănare a uitării şi a iertării. Din acest motiv sunt zorile dimineţii atât de curate. Roua, aceşti picuri cristalini pe care îi primim în dar, este ca lacrimile nopţii, lacrimi adunate din ochii celor care dorm şi care-şi lasă în grija nopţii amarul zilei. Le găsim dimineaţa picurate pe muguri, pe flori, pe iarbă, pe frunze, pentru a împrumuta din puritatea acestora, din gingăşia şi din iubirea lor pentru frumos(...)