SCRIITORI PENTRU COPII

IOANA ZAMFIR TOMA

COLŢII TÂRZII AI RĂZBOIULUI
Războiul pustiise tot: oraşele şi satele, pădurile şi câmpul. Sufletele şi gândurile. Descumpăniţi, oamenii încercau să se adune, să-şi oblojească rănile, să-şi înalţe noi adăposturi. Viaţa mergea înainte... Mai bună, mai rea, cum putea fiecare să şi¬o încropească.
Rămaşi fără adăpost în Bucureştiul prăbuşit sub urgia bombelor, locuiam de câteva luni la ţară, la bunici. De fapt la bunica, fiindcă bunicul se mutase de mult în cimitirul de la marginea satului. Cimitirul era de fapt un binecuvântat loc de joacă al copiilor. Aici ne petreceam noi ore întregi în fiecare zi. Aici ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre crucile tocite de vânturi şi ploi. Aici ne odihneam sau întârziam la poveşti până seara târziu...
Pe vremea aceea, cimitirul satului mai avea locuri goale, luminişuri fără cruci şi morminte, poieniţe pline de iarbă şi merişor, unde şedeam liniştiţi, fără teama de a deranja pe cineva. „Morţii sunt buni, glumeam noi. Ei nu se supără, oricâtă gălăgie am face!“
De multe ori, spre sfârşitul verii, aprindeam focuri şi coceam ştiuleţi de porumb luaţi de pe câmp. Striveam cu nespusă plăcere boabele calde între dinţi, respirând cu nesaţ izul de fum...
Nu ne gândeam nici o clipă că ne aflam într-un cimitir. Nu ne încercau spaimele. Ce strigoi? Ce fantome? Ce duhuri necurate? In sufletele noastre de copii nu încăpeau decât visele frumoase ale unei copilării bântuite de lipsuri. Da! Cerul era înalt! Da! Merişorul mirosea atât de plăcut! Apa din fântână era rece şi bună! Aveam vârsta când sufletul purta aripi şi zbura fără griji peste lume!
Şi cu noi, plin de încântare şi mulţumire, şi Roşu, câinele bunicii, mai nou al nostru, al grupului de copii stăpâni pe lumea crucilor, a salcâmilor, a liniştii şi fermecatelor clipe de vară... Roşu alerga cu noi, se juca cu noi, se odihnea cu noi, se ascundea, se pitula printre tufişuri, se dădea peste cap, se ridica în două labe, scoţând limba mare şi cărnoasă ca o floare exotică... Dar cel mai mult îi plăcea atunci când îi aruncam mingea şi se repezea lătrând să ne-o aducă. Sau un băţ, o şapcă, o cârpă, orice!
Vesel, ascultător, neobosit şi atent, Roşu se arunca numaidecât, aducând înapoi orice obiect i-ai fi aruncat.
- Ia te uită ce-am găsit, strigă unul dintre copii. - O minge de fier, strigă altul mai micuţ. Dă-mi-o mie!
- E o bombă! spuse altul mai răsărit. O bombă! - Ce bombă? Aşa sunt bombele? Zise altul, de parcă multe bombe văzuse el în viata lui.
- Nu e bombă! E o grenadă, strigă speriat un băiat mai mare. Arunc-o! Arunc-o imediat!
Speriat, cel care o dezgropase de sub o movilă de pământ se opinti şi o aruncă din toate puterile.
Atent, Roşu, după cum era învăţat, o şi zbughi după ea să o aducă înapoi.
O clipă! Un trăsnet! Un vuiet cumplit! Salcâmii scuturându-şi spre cer vrăbiile... Feţele albe ale copiilor... Inima bolovănindu-se în coşul pieptului... Apoi ţipetele, fuga spre poarta cimitirului... Dinspre sat, venind în goană, mamele noastre, femei, copii, lume... N-am avut vreme să ne dezmeticim. încercam să explicăm, să spunem ce s-a întâmplat... Abia când ne-am apropiat de locul unde grenada explodase, am realizat întreaga grozăvie.
Roşu, prietenul drag, victima târzie a unui război ce încă îşi mai arăta colţii, intra în amintire...

TURCU ŞI VAGABONDUL ŞIRET
Lucian stătea pe malul râului, urmărind undele repezi care alunecau la vale. Găsise un loc foarte bun de odihnă, la umbră, sub salcia bătrână din poieniţa unde venea de multe ori cu caii la păscut. Era linişte. Numai vântul şi susurul apei îi şuierau pe la urechi, ca un cântec proaspăt al dimineţii de vară.

Mirosea a iarbă crudă, a flori, şi Lucian se lăsa pradă unei toropeli dulci. Din când în când, arunca spre luciul apei câte o piatră turtită care sărea ca o broască atingând luciul apei. Era jocul lui preferat, ori de câte ori venea aici.
Lucian era un băiat liniştit. Ii plăcea să citească, să cânte la muzicuţă, să deseneze... Nu uita niciodată să-şi ia cu el culorile şi blocul în care-şi păstra schiţele începute. Avea multe pe care le şi intitulase „Cai păscând“, „Cai odihnindu-se“, „Cai alergând“. Cel mai mult îi plăcea să deseneze cai.
Astăzi avea ambiţie să prindă în liniile desenului măcar o frântură din farmecul acestei dimineţi însorite: mişcarea graţioasă a cailor, câinele păzindu¬i... Fiindcă, la drept vorbind, nu Lucian era cel care venea aici cu caii la păscut ci câinele Turcu. El îi păzea. Asta era treaba lui. Aşa spunea şi bunicul. Pe Lucian îl impresiona credinţa cu care Turcu se ocupa de cei doi cai ai bunicului. Nu i-ar fi lăsat să depăşească perimetrul poieniţei în care păşteau pentru nimic în lume. Acolo era locul lor, iar dacă vreunul dintre cei doi bidivii încerca o mişcare în afară, imediat se şi auzea bubuitul glasului lui Turcu.
Avea un glas pe măsura sa! Fiindcă Turcu era un dulău mare cât un viţel din cei mari! Şi răuuuu! Multe pisici din sat îi cunoşteau colţii! Ca să nu mai vorbim de câinii care se încumetau să-i ţină piept!
Îl cam ştiau de frică şi oamenii, nu numai câinii sau pisicile satului!Ursuz şi puternic, Turcu dădea ocol grădinii, curţii, atent la orice mişcare, controlând, cercetând, lătrând rar, în felul său, sigur de sine.
Acum, Lucian, tot gândindu-se la felul de a fi al lui Turcu, încerca să-l deseneze urmărindu-l cu atenţie. Era mulţumit. Schiţa îi ieşea destul de bine. Turcu stătea liniştit, şi el mulţumit de sine... Deodată, înălţând uşor capul, privi cu atenţie, adulmecând, spre poteca din marginea pădurii. Ca un arc sări apoi în picioare, gata de atac. Lucian încremeni. Urcând alene pe cărăruie se arăta un câine pricăjit, necăjit şi probabil înfometat. „Amărâtule, fugi!“ gândi băiatul. „O să fie vai de blana ta!“
Dar probabil „amărâtul” deja intuise primejdia, fiindcă rămase pe loc, cercetându-l cu atenţie de departe pe Turcu. Pe uriaşul Turcu, proptit ameninţător pe labele lui ciolănoase şi mari! Bietul câine! S-o rupă la sănătoasa înapoi - era prea târziu; să rămână pe loc - şi mai primejdios! Şi atunci se hotărî să meargă înainte... Un pas, încă unul... Sărmanul, era şchiop! Săltând încet pe cărăruie, abia târându-şi un picior, trecu prin apropierea poieniţei, neluând în seamă primejdia în care se afla.
Şi, privindu-l cum se chinuia să meargă, şontâc, şontâc, în trei picioare, Turcu se uită şi el lung, socotind pesemne că n-ar fi de demnitatea lui o luptă cu un atât de nevolnic adversar.
Lucian răsuflă uşurat, uitându-se cu milă în urma vagabondului flămând. Deodată tresări. Ajuns la o distanţă pe care o socotise probabil destul de mare pentru a se simţi în afara primejdiei, „şchiopul” puse piciorul bolnav în pământ şi o luă la sănătoasa mai zdravăn decât cel mai zdravăn câine din lume!
Băiatul izbucni în râs. Şiretenia vagabondului îl uimise.
- Văzuşi, bătrâne? Strigă el către Turcu. Oi fi tu mare şi puternic, dar te lăsaşi păcălit!
Turcu se prefăcu însă a nu fi auzit vorbele lui Lucian. Ca şi cum i-ar fi dat de înţeles că e cam greu să explici ceva, cuiva. Oricât i-ai explica, tot nu va înţelege...

JAPONEZA PICKI ŞI DOMNIŞOARA... MISS
Casa familiei scriitorului Ion Petrache. Mihaela, soţia acestuia, cântă la pian. Sunete limpezi, ca de argint, ropote dulci de ploaie, apoi tonuri grave de suflet care plânge se răspândesc în salonaşul intim, în care câţiva oaspeţi urmăresc cu încântare un gingaş şi neobişnuit spectacol.
Mihaela cântă la pian, secondată îndeaproape de scâncetul cu tremolo-uri guturale punctate ici şi colo de un scurt lătrat al căţeluşei Picki, japoneza imperială Shih Tzu. Cocoţată pe capacul pianului, urmărind cu atenţie efectul prestaţiei ei pe chipul celor din jur, mica interpretă se lasă condusă de linia melodică a cântecului, înălţând capul, mişcând urechile, mijind privirile şi rotunjindu-şi buzele tremurătoare, ca o veritabilă artistă ce e! „Suferim, Picki“, spune Mihaela. „Suferim!“... Şi Picki „suferă“... şi cântă...
Un bibelou viu, sensibil, o insolită creaţie a vieţii, Picki îşi încheie numărul aşezându-se cu capul pe lăbuţele scurte, coborându-şi încet pleoapele ca şi cum ar fi pe punctul de a adormi...
Aplauzele pornesc instantaneu... încântaţi, cei câţiva prieteni ai familiei în apartamentul căreia se desfăşoară ineditul spectacol, se întrec în laude, exclamaţii, complimente, pe care artista liliputană le primeşte veselă, lătrând şi mişcându-şi ca pe un evantai coada cu franjuri aurii... Spectacolul a luat sfârşit. Cineva apasă pe întrerupătorul unei lămpi puternice. Vraja s-a rupt. Ionuţ, fiul de patru ani şi jumătate al familiei, face tumbe pe covor.
- Dar Miss? Unde e Miss? strigă el cu glas subţirel.
- Miss!!! S-a ascuns. Orgolioasă, ca de obicei, spune Mihaela. Aşa se întâmplă de fiecare dată când Picki... are spectacol! E jignită fiindcă nu se află şi ea în atenţia celor din jur. Hai, Ionuţ, cheam-o pe Miss.
Băiatul aleargă s-o îmbuneze pe căţeluşă, căci Miss e, fireşte, ca şi Picki, al doilea diamant patruped al casei. Rasa? Teckel!
lat-o! înălţând capul şi gâtul lung, mândră, prinţesa nopţii calcă uşor, unduindu-se, ca o veritabilă miss! Deţinătoare a mai multor premii obţinute la concursuri de frumuseţe chinologică, Miss îşi primeşte şi ea îndreptăţitele aplauze! Agăţată de un lănţişor de argint pe gâtul lucios de lebădă neagră, străluceşte una din medaliile care-i atestă calităţile.

Da. Miss este intr-adevăr frumoasă: suplă, cu trupul lung şi subţire sprijinit pe lăbuţele cizelate delicat de Teckel pur sânge, cu capul perfect oval şi beţişorul alungit, cu ochii negri, lucitori şi umezi... Pare mai degrabă creaţia unui sculptor decât o făptură ca oricare alta a vieţii...
Acum, cele două „artiste“ s-au împăcat. Aleargă vesele prin toată casa, jucându-se cu Ionuţ, micuţul lor prieten.
Cineva povesteşte o întâmplare legată de incredibila fidelitate a unui câine Teckel.
- Fidelitate. Iată o noţiune în care includem totul: dragoste fără margini, putere de sacrificiu, căldură sufletească, gingăşie, sensibilitate, dor, bucurie, lacrimi...
- Da, da! Aveţi dreptate, subliniază stăpânul casei, câinii plâng şi râd... uneori zâmbesc... Trăind pe lângă om, copiază perfect comportamentul acestuia. Şi, aşezându-se în fotoliu, spuse: „Picki, tata e obosit. Tata vrea să doarmă!“
Imediat căţeluşa se cuibăreşte la picioarele lui, făcându-se ghem şi închizând ochii. Pare că doarme. Dar e mai atentă decât cel mai atent... Cerber. Nu te poţi apropia cu nici un chip de somnul celui pe care- l are în grijă. Ca o fiară zburlită şi rea se repede chiar şi la propria stăpână cu care mai adineauri cântase şi... „suferise!“
Dar ce se întâmplă? Râsete, veselie... Cufundată mai mult de jumătate într-o sacoşă aşezată lângă cuier, Miss se retrage ruşinată.
. Eu sunt de vină, spune râzând tanti Grisina, abia sosită din oraş cu sacoşele doldora de cumpărături. Dar pentru asta ştii tu ce aştept eu, Miss! Un telefon! Unul mic!
Miss îşi lungeşte gâtul, se întinde şi se tot întinde de parcă ar fi din elastic până când, în sfârşit, mârâind uşor, ajunge la urechea mătuşii Grisina. E numărul cu telefonul.
Acum Miss ronţăie bomboanele căpătate. De pe chipul ei de statuetă de abanos se răspândesc în toată camera efluvii de mulţumire. Bune mai sunt bomboanele!
...Iar viaţa capătă culori dulci, roz-trandafirii, culorile bucuriei, zâmbetului şi mulţumirii, acele culori frumoase care înfloresc în fiecare casă unde se află copii, căţei, prieteni, şi unde întotdeauna uşa e deschisă pentru oaspeţi...