CRONICI AMICALE

«Înger zburând pe maci»
un bilanţ în poezia lui Florea Turiac

Împlinind 70 de ani şi dorind să marcheze şi cele două decenii de la debutul său editorial, Florea Turiac (membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, al Uniunii Scriitorilor din Moldova, nu şi al U.S.R.) s-a hotărât să apeleze la Editura Tipo Moldova din Iaşi şi la colecţia „Opera omnia – Poezie contemporană” revenindu-i numărul 159 cu tot tipicul ce a făcut ca ideea lui Aurel Ştefanachi să fie extrem de utilă atât pentru critica şi istoria literară, cât şi pentru orientarea gustului cititorilor şi stabilirea unor ierarhii scriitoriceşti mai aproape de adevăr. Lăsând să vorbească doar opera, doar creaţia strict individuală, osanalele, negările nedrepte ori tăcerile inexplicabile au ajuns în sfârşit inutile, totul depinzând de valoarea sau nonvaloarea celor publicaţi în ultima jumătate de veac (mai corect spus, în ultimii 50 de ani). Aşa stând lucrurile, remarcate şi salutate de cronicari , l-am recitit în întregime pe poetul Florea Turiac, târgoviştean născut în 1943, autodidact cu bună ureche muzicală, prezenţă activă în viaţa literară a fostei cetăţi de scaun. O spun din capul locului, autorul dezarmează prin inegalităţi cu totul neaşteptate în ceea ce priveşte nu atât versificaţia sau prozodia, ci pur şi simplu gramatica limbii române (licenţele poetice nu pot fi invocate) şi sensurile unor cuvinte din limba maternă. Nederanjat de cacofoniile repetate supărător, el scrie viperi în loc de vipere, unei pasăre în loc de unei păsări, cartea întâi în loc de cartea întâia şi alte asemenea trăsnăi ce te îndeamnă să arunci volumul dacă nu ţi-ar fi atras atenţia câteva discursuri lirice interesante şi chiar extravagante, alături de o foarte abilă stăpânire a versificaţiilor de orice tip. Iată motivele pentru care cred că Florea Turiac s-a grăbit reproducând tot ce a publicat şi nu s-a mărginit la o selecţie severă din masiva-i (cantitativ) producţie. Dacă ar fi apelat la unul dintre colegii de la SST ar fi fost desigur consiliat să reţină piesele ce au atras atenţia multora dintre cei ce l-au salutat. Sunt nume respectabile care şi-au spus părerea, desigur dezinteresat. Dintre opiniile critice publicate de la intrarea sa în literatură în 1993 sunt de reţinut acelea semnate de Gh. Tomozei, George Coandă, Cezar Ivănescu, H. Zalis, Tudor Cristea, Mihai Stan, Nicolae Ionel, Lucian Gruia ş.a. Ecourile sunt însă destul de numeroase, mai ales în presa locală, a cărei dezvoltare după 1990 reprezintă un fenomen notabil. Reuşitele semnate în diverse ocazii, ca şi impresia bună lăsată asupră-mi la finalurile plachetelor m-au îndemnat să îi acord în continuare şanse în competiţia foarte dură cu ceilalţi confraţi.
Con de lumină (1993) se remarcă prin versul clasic, echilibrat, prin ritmuri diverse, muzicalitate discretă şi atmosferă clară, luminoasă „Prielnic anotimpul ce se răsfrânge-n crini” notează poetul convins că acum „cioplim în noi lumina de linişte flămândă” (poemele Prielnic anotimpul, respectiv Edict de împlinire). Chiar dacă se dovedeşte adesea rob al rimei (Câmp de impresii, Lan de grâu) surprinde şi printr-o suită de Blesteme.
Veac întors (1997) ni-l prezintă pe poet îmbolnăvit de veacul strâmb şi mincinos (Veac bolnav). Trăind un timp absurd (Veacul acesta) aşa „senil” cum i se pare îi permite să îngâne totuşi o romanţă (Nu-mi aminti).
Vinovat de prea multă iubire (2001 şi 2003) cuprinde aşazise Versuri de paradă cât şi Versuri demodate şi reprezintă cea mai consistentă parte de jos a liricii lui Florea Turiac. Întâlnim poezioare la limita manelelor, panseuri puerile (Între cumpene, Sărutul). Autorul şovăie rău şi bine ar fi făcut să publice cât mai puţin din producţia anilor respectivi.
Filozofând cu Diogene sau limita bunului simţ (2005) ne redă un poet pe care îl credeam terminat. Reîntâlnim un exploziv, un expansiv, generos în sfaturi (Filozofând cu Diogene, Destin) şi dispus să deguste micile plăceri (Un fel de a fi).
Echilibrul haosului (2006) accentuează generozitatea sa structurală, face loc poeziilor de dragoste (Aş vrea, Păcatul din Paradis), dezvăluie instincte sălbatice (Vampir sentimental) dar şi un autoportret aproape surprinzător (Izlaz de păscut).
Înger zburând pe maci (2007) oferă spre lectură un timbru calm, meditativ, care se abandonează în Variaţiuni în sonete, unele lucrate atent şi inspirat.
Neuronii somnului (2009) înseamnă o schimbare cel puţin în plan formal, căci Florea Turiac preferă acum versul alb. Nu ştiu cât a fost de conştient de riscul abandonării versificaţiei tradiţionale, deoarece în noua formulă, accentul cade pe idee, pe poetizarea limbajului prozaic. Examenele autoimpuse sunt depăşite în cele mai multe cazuri în mod onorabil.
Cu Frunzele neliniştii (2010) Florea Turiac reuşeşte nivelul cel mai înalt al liricii sale. Prima impresie este o neaşteptată întâlnire cu melopeea pillatiană, fără a fi vorba de pastişă, ci doar de reverberaţii transmise pe ciudate vase comunicante. Relaţia bărbat-timp se impune drept temă dominantă în dezvăluirea impulsurilor vitaliste. Comentariile critice au fost unanime în aprecierile lor.
Lacrimile neodihnei (2011) lasă impresia că volumul anterior a avut efect de gură de oxigen pentru autorul care preferă din nou versul alb, deşi capcanele i-au rămas aceleaşi. El găseşte un curaj protector, un fel de ecou visând un spaţiu cosmic şi o piaţă de lux, unde să se ruşineze de propria umbră. În acest timp simte un alt aer de istorie, sfidând sângele bătrân cu un extaz disciplinat. Sinteza cărţii sună astfel: „Să nu treziţi/ totuşi/ îngerii uriaşi din iarba melancoliei” (Manuscris). Pentru că „jocul cu arta” are un ecou inconfundabil.
Fără îndoială, Florea Turiac este încă în stare de noutăţi.

Liviu Grăsoiu