ALTFEL DE CRONICĂ

O carte despre fascinaţia dinamicii limbajului: selfie lingvistic avant la lettre!
Dorin N.Uritescu - De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Editura Humanitas.

Cărţi nu pentru oricine propune maestrul Dorin N.Uritescu, care, de pildă, în anul 2009 a publicat „Fascinaţia numelui”, unde subtitlul lucrării, fără doar şi poate monumentale, este cât se poate de clar, nelăsând metaforicului de a visa ecoian la vreun „nume al rozei”: „Studiu al creaţiei lexico¬semantice şi stilistice, în relaţiile: - nume propriu - nume comun şi nume comun - nume propriu-”, iar „creaţia lexico-semantică” nu este decât o figură de stil pe care dicţionarele o numesc „antonomază”.
Un domeniu în care cercetătorul D.N.Uritescu se simte ca peştele în apă sau apa în jurul peştelui, după cum se vede şi din altă lucrare a domniei sale, „De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali”, apărută la Editura Humanitas, în anul 1993, unde se dovedeşte a fi, tot avant la lettre faţă de semnificaţia nouă a termenului, nu inventat, ci adus în actualitate, un... baron al analizei inovaţiilor lexicale, o obsesie nevinovată în aceste vremuri atât de bulversante...
Aşadar, nu pentru oricine, dar folositoare oricui, mai ales în ceea ce priveşte filologia... Oricum, vremea chioşcarilor se pare că a apus (prin ţară au început vânătorile de chioşcuri!), dar domeniul noutăţilor lingvistice este de actualitate, chiar dacă unele cuvinte au şanse să devină prea devreme arhaisme ori să fie percepute doar ca nişte curiozităţi... Precum: „a claudica”, „a combustiona”, „ a se eşarfa”, „deşteptariadă”, „a inocenta”, „ a se meandra”, „paşaportar”, „remont”...
O lectură a cărţii lui D.N.Uritescu după mai bine de 20 de ani de la apariţie surprinde: pentru cititorul avid de presă din acea vreme (la care se referă studiul) aduce aminte, nostalgizându-l, dar îi şi arată latura perisabilă a „invenţiilor lexicale”, „uzul”, regele confirmărilor lingvistice, condamnând deja la uitare majoritatea inovaţiilor selectate cu migală de către autor, „tratate” dicţionăreşte într-o manieră non-conformistă (amintind, de pildă, de „dicţionarul expresiilor celebre” al lui Theodor Parapiru), asta dacă nu va mai rămâne în sarcina istoricilor de meserie să le facă respiraţie epocă la epocă, deoarece, iată, despre „golaniadă” (în carte este analizat termenul „golan”, gata să –şi piardă semnificaţia de invectivă!) s-ar putea scrie un capitol de istorie în relaţie cu ... mineriadele, tratate şi ele la... „afluirea” şi „defluirea” minerilor din Capitală! Ca să nu mai spunem despre epoca „fesenistă” (cu derivate precum „Securilă, Pecerilă, Fesenilă”), atribut iarăşi numai bun pentru istorici, ca şi substantivizarea comună, pardon, antonomaza Chiţacului în „chiţac”!
Dar iată cum este trată ştiinţific problema: „Limba română s-a îmbogăţit cu o nouă vocabulă: chiţac, chiţaci, substantiv comun, masculin, provenit dintr-un substantiv propriu – numele unui personaj mult amintit în presa de după Revoluţie, ( ... )ex-ministrul de interne, legendarul Chiţac („Opinia”, în „Cotidianul”, 6 noiembrie 1991, p.2) (...)Se poate întreba oricine, şi pe bună dreptate, dacă procedeul transformării unui nume propriu în substantiv comun este unic, deci original. Nu, nu este aşa. Utilizarea figurii de stil în discuţie este foarte veche şi amintim cititorilor, din multitudinea de exemple ce le avem la îndemână, doar pe acela al lui Iulius Cezar, care a determinat pe vorbitorii limbii latine să denumească prin apelativul său o funcţie de stat şi anume aceea sinonimă cu „împărat”. Ce a stat la baza acestei transformări? Fireşte, calităţile psihice şi spirituale, dar şi realizările culturale şi civilizatoare ieşite din comun ale generalului roman. (...)Care sunt însă trăsăturile caracteristice ale generalului Chiţac, ce atitudine sau ce comportament vizavi de colectivitatea civilă a concetăţenilor săi au determinat pe o parte a vorbitorilor limbii române să-i substituie numele funcţiei îndeplinite de către subordonaţii lui şi anume aceleia de „poliţist””?
Şi aşa mai departe, dar se prea poate ca „gaborul” şi „sticletele” să fie mai durabili, dar termenul a fost folosit, ca şi acela de „stalinozauri”, „buticari”, „snecari”, „ceceişti”, „dughenari”, „emanaţi”, „dalmaţieni”, în alte şi alte sensuri...
Este drept că astăzi „chiţacul” este înlocuit cu o „ebă”, o „elodia”, cu un „vanghelie”, un „mazăre” (dacă nu cu o vanghelizare a poporului, sau o „becalizare”!), dar aşa cum „chiţacul” s-a pierdut oarecum, şi acestea noi se vor pierde, cu siguranţă! Vor rămâne carne de tun doar pentru fanaticii muzei Klio! Care mai ştiu cine a fost un Vogoride, care a dat spre analiză „vogorizii” (p. 119)!
D.N.Uritescu demonstrează fără tăgadă, chiar dacă indirect, capacitatea de invenţie lingvistică, deseori şugubeaţă, a ziaristului român, dar şi efemeritatea demersului jurnalist, Limba acceptând sau nu inovaţia. Cert este că pentru scriitorii de peste un veac (de singurătate), cei care vor scrie despre primii ani de după Revoluţia din 1989, dicţionarul lui Dorin N.Uritescu va fi un instrument de lucru indispensabil, „creditabil”, ca să apelăm la un cuvânt analizat şi care este „viu” şi azi, în anul de graţie 2015 d.Hr.
Termenul „Democratura” chiar poate să facă oarece carieră şi în continuare, putând fi şi titlu de carte de anticipaţie, existând încă din 1987 (atestat, sic!) în Franţa, combinând avantajele unei democraţii cu dezavantajele unei dictaturi...
Cum spuneam în titlu, şi apropo şi la alt termen folosit imediat după 1989, când telefoanele mobile nici nu (mai) ştiu dacă existau (probabil erau cărămizile acelea!), „telefonizarea” (p.115), avem de-a face cu un „selfie” lingvistic (şi acesta nu putea fi făcut bine decât de un lingvist!) care surprinde nişte ciudăţenii ale Limbii în drumul său către eternitatea Fiinţei, această Bătrână „tactilizând” (în volum, bătrânii tactilizează lolite), iluzii, „meandre” (credeam că se referă la meandrele lui Ion Iliescu!), libanizări (deja e demodat!), un selfie în care putem surprinde zâmbetul îngăduitor, uneori amar despre care scrie prefaţatorul cărţii, prof.univ.dr. Gh.Bulgăr, „totdeauna reconfortant prin capacitatea limbii de a ne cristaliza istoria.”
Vesternizaţi sau nu, acum...

a.g.secară