Lauda lui Andrei Grigor

VOCAŢIA ŞI ASPIRAŢIILE LUI ANDREI

Primul ideal profesional al lui Nicolae loana / Andrei Grigor a fost să se facă dogar. Avea patru ani şi admira îndelung nişte meşteri de butoaie din vecinătatea blocului... părintesc din Moreni. A face butoaie i se părea a fi îndeletnicirea cea mai frumoasă şi mai importantă din lume. Poate că, dintr-o perspectivă simbolică, însuşi destinul său va fi pus sub pecetea efortului de a se aduna, de a-şi „încercui” sau echilibra existenţa destul de frământată. În fond, aceasta este şi grija dogarului: de a strânge laolaltă nişte doage rebele şi încovoaiate, dibăcia lui constând în a le supune pe toate unei funcţionalităţi comune şi precise. Mama sa, ruşinată de insignifiantul sau derizoriul proiect existenţial pe care voia să-l îmbrăţişeze odrasla decisă să o ia pe drumul vieţii într-un mod foarte practic, i-a spus că el trebuie să se străduiască să ajungă „un om mare”.
Atunci, noul ideal i-a apărut sub o coloratură cratofanică. Ţinta micului Nicolae, de vreo opt-nouă ani, a fost, nici mai mult, nici mai puţin, de a ocupa funcţia tovarăşului Gheorghe- Gheorghiu Dej. Lupta pentru succesiunea dejistă încă nu se declanşase în acei ani (sfârşitul „obsedantului deceniu”) şi, deşi ambiţiosul copil nu reprezenta un real pericol concurenţial pentru celălalt Nicolae, scorniceşteanul, mama a luat măsurile necesare şi i-a arliculat câteva palme corecţionale imprudentului pretendent la demnităţi în stat, imediat ce a declarat în mod public intenţia sa de mărire. A venit o bună prietenă a mamei sale, care l-a sfătuit pe copilul dezorientat profesional să se facă „doctor de femei”. Însă interesatul de o nouă conversie nu prea ştia ce înseamnă această meserie, nici nu s-a mai preocupat cu astfel de proiecte şi finalmente a ajuns filolog. Din surse directe ştiu că tatăl său a aşteptat răbdător să-şi termine anii de studiu, pentru ca apoi să-i sugereze părinteşte că trebuie să se apuce serios de o meserie ca lumea, din moment ce şi-a făcut cheful cu facultatea. Adevărul e că nici nu a nimerit prea bine după repartiţia guvernamentală, fiind trimis, printre altele, profesor şi la penitenciarul dâmboviţean.
În climatul concentraţionar din ţara noastră comunizată, discrepanţa existenţială nu ar fi fost prea evidentă dacă Andrei ar fi rămas în spaţiul corecţional, însă a venit momentul 1989, care l-a adus pe încă tânărul dâmboviţean (aflat în pragul celor 40 de ani) pe adevăratele şi consacratele/consacratoarele maluri ale Dâmboviţei, la Bucureşti. Aici, s-a instalat în redacţia de la revista „Caiete critice”, unde a dat peste un spaţiu intelectual privilegiat, peste un fenomen pe care el însuşi l-a denumit „spiritul caietist”. Era vorba despre o mişcare energică a ideilor, despre o atmosferă familiară, dar şi de existenţa unei emulaţii impuse de criticul Eugen Simon. Atunci şi-a dat (în sfârşit) seama că ritmurile travaliului său intelectual erau mult mai lente decât ar fi trebuit să fie şi, evident, mult mai puţin creative. Exemplele din jur i-au accelerat ritmurile existenţiale şi i-au aprofundat consecvenţa şi devotamentul faţă de idei. Cert este că o conştiinţă a necesităţii de a face lucruri temeinice a avut de câştigat din această activitate şi colaborare la „Caiete critice”.
Andrei Grigor şi-a asumat ca nimeni altul dintre discipolii profesorului Eugen Simon onoranta condiţie. Fidelitatea şi datele caracteriale i-au fost însoţite de afinitatea în opţiuni, de poziţionarea faţă de fenomenele literare şi umane printr-o aceeaşi încredere în sensul moral al criticii. El a înţeles foarte bine lecţia profesorului, care spune că, în primul rând, nu trebuie să manifeşti spirit tranzacţional în privinţa ideilor asimilate şi vehiculate. Moralitatea magistrului – grea şi demnă povară într-o lume post-decembristă din ce în ce mai mult interesată de profitul material – a găsit teren prielnic şi i-a prilejuit o fascinantă experienţă existenţială, care l-a scos din leneveală, amorţire provincială şi risipire intelectuală. lmpresia pe care mi¬am făcut-o despre comodul, în fond, Andrei este aceea că de multe ori lucra la vreun studiu ori proiect academic din... ruşine şi respect faţă de profesor. Exemplul şi autoritatea maestrului l-au apăsat în mod „dictatorial” – uneori alternativ, alteori ultimativ – pentru că îi impuneau să scrie, oricâte alibiuri demotivante ar fi fost el în stare să găsească.
Redau, în transcrierea subsemnatului (din care am scos două fraze nesemnificative pentru întreg), scurta intervenţie orală a lui Andrei Grigor cu prilejul decernării, în octombrie 2011, a distincţiei de „Doctor honoris causa” academicianului Eugen Simon la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău: „Nu sunt obosit, sunt proaspăt, pentru că aici s-a făcut un act de dreptate şi pentru că s-au spus cuvinte drepte despre domnul profesor Eugen Simon. Ştiu că nu-i place să fie lăudat, sau nu dincolo de o anumită măsură care face ca uneori laudele să fie formale, ba chiar ipocrite. Nu e cazul a ceea ce s-a întâmplat aici. De aceea, domnule profesor, nu o să vă laud pe dumneavoastră astăzi. O să mă laud pe mine! [...]

Mă laud însă că v-am avut profesor în ultimul an de facultate, în semestrul al doilea, şi că de atunci am început să văd altfel literatura. Am început să o înţeleg şi mai ales am început să iubesc literatura română.
Mă laud că v-am citit cărţile. Mă laud că v-am admirat şi vă preţuiesc şi acum proiectele – uneori uriaşe par unora şi poate că de aceea descurajează, dar care sunt absolut necesare pentru cultura noastră. Mă laud că pun şi eu pe cât pot umărul ca să ajut la reaIIzarea lor. Mă refer la un proiect pe care nimeni nu l-a amintit aici şi care, alături de Dicţionarul general al Iiteraturii române, iniţiat şi dus până la capăt într-o formă primă de domnul profesor Eugen Simon – este tot o iniţiativă a dumnealui. Şi anume Cronologia vieţii literare româneşti. Un proiect extraordinar care face, cred, să fie altfel înţeleasă epoca literaro-poIItică, aş zice, de după 1944, dincolo de orice vorbe, dincolo de orice caIIficări, dincolo de orice cIIşee care au început şi continuă să circule în cultura românească.
Mă mai laud pentru că îmi sunteţi model. Un model în care cred, în care a crezut - şi ştiu bine ce spun - toată generaţia mea, chiar dacă unii acum nu mai vor - treaba lor - să o recunoască.
Mă laud pentru că în modelul acesta intră – iată, după cum s-a spus şi astăzi, ceva mai înainte – încrederea că omul se poate face pe sine. E adevărat că unii se fac că lucrează, unii se fac că sunt miniştri şi apoi ne fac nouă, celorialţi, culpe. Unii se fac că sunt scriitori şi sunt şi critici care îi cred şi care îl impun ca atare. Mă laud că sunt primul convins că dumneavoastră nu faceţi acest lucru, că aţi mizat pe literatura adevărată, pe scriitori care, chiar dacă într- un moment nu însemnau nimic, graţie scrisului dumneavoastră şi prestigiului dumneavoastră, s-au impus şi sunt astăzi nişte nume în literatura română, chiar dacă – încă o dată – unii au uitat că vă datorează acest lucru.
Eu vă datorez foarte mult, însăşi formaţia mea spirituală. Vă mulţumesc pentru asta. Vă mulţumesc şi dumneavoastră că m-aţi ascultat, chiar dacă e un discurs mai neconvenţional. Vă mulţumesc!”
Pe lângă vocaţia de discipol loial, Andrei Grigor a avut un adevărat cult al prieteniei, ceea ce nu l-a împiedicat să manifeste o exigenţă inflexibilă faţă de toţi cei care se bucurau de încrederea şi afecţiunea sa. Am fost martorul rupturii într-o clipită, dintr-o raţiune de principiu, a unei prietenii care se închegase în cursul a peste trei deceni cu un congener (dispărut şi el, nu cu mult timp înaintea sa). Te puteai simţi în largul tău alături de un cozeur fermecător, cu replici inteligente şi pline de umor, gata întotdeauna să ilustreze povestirea unor întâmplări reale cu situaţii similare găsite în... bancuri, în fabule sau în „cazarma cu ficţiuni”. Însă vocea sa baritonală atât de calmă şi caldă se înăsprea în momentul când vorbea despre aberaţiile existente în sistemul de învăţământ superior, cu care se confrunta în calitatea sa de decan al Literelor gălăţene, unde a format şi lăsat un colectiv harnic şi foarte bine închegat. Cercetătorul Grigor era foarte pornit împotriva actualelor criterii de evaluare academică, în care nu se ia aproape deloc în calcul menirea didactică a universităţii, ci numai activitatea de cercetare, desigur necesară, dar nu exclusivă.
Andrei Grigor nu era de acord cu aserţiunea lui Marin Preda conform căreia omul devine moral atunci când este încercat de prima spaimă de moarte. Pentru el, spaima de moarte reprezenta momentul în care convingerile morale (nu neapărat şi sentimentele de această natură) se estompează, iar omul se îndepărtează de Dumnezeu. Este situaţia în care fiinţa noastră vremelnică este ispitită să-şi trăiască hedonist viaţa, cu o patimă şi fervoare pe care decalogul creştin le interzice. La urma urmei – credea Andrei – teama de moarte ne face să trăim febril, credinţa şi principiile morale riscând să devină palidă alternativă la interesele egoiste din lumea secularizată.
Adept al motivului antic „Cinis et umbra sumus”, cel care nu a dorit să fie îngropat creştineşte nu-l găsise pe Dumnezeu, însă nici nu manifestase o profundă fervoare a căutării Lui. Un accident biografic din tinereţea amoroasă, când a avut un conflict cu un reprezentant al bisericii, l-a determinat să aibă o reţinere constantă faţă de cadrele instituţiei religioase şi faţă de slujitorii „intermediari”, care – era el ferm convins – proiectează fără fidelitate (în sensul primar) umbra divină asupra credincioşilor. Dar, în ciuda puseelor sale de ateism, Andrei Grigor nu a fost nici pe departe imoral, pentru că morala nu i-a fost legată, în mod obligatoriu, într-un raport de determinare directă faţă de religie. Andrei a dovedit o corectitudine şi o moralitate care au eclipsat buna conduită a multora dintre creştinii practicanţi – oricâte cruci şi milostenii cu nemiluita ar face ei în incinta sau prin jurul bisericii.
Toate proiectele profesionale pe termen lung ale copilului Nicolae loana s-au dovedit a fi ratate. Nu s-a făcut dogar şi, chiar dacă ar fi rămas la prima pasiune, şi-ar fi pus în butoaiele fabricate numai Coca-cola, pentru că, antiamerican convins, avea în intenţie să-i ducă pe stăpânii lumii la faliment prin consumul său excesiv al acestei băuturi. Nu i-a luat locul nici lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că era o natură funciarmente apolitică: nu suporta moralitatea dubioasă a elitei politice şi intelectuale, care îşi arogă în exclusivitate dreptul de a enunţa „adevăruri” politice şi pretinde ca acestea să fie urmate de noi, ceilalţi. Nici „doctor de femei” nu a ajuns, deşi, dacă a fi să-l raportez la relaţia cu sexul frumos, alături de cultul prieteniei, cel care şi-a dat doctoratul în opera lui Marin Preda îşi însuşise fiinţial învăţătura din finalul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Când a ajuns mare (pentru că a ajuns chiar mare), iubitul nostru Andrei „s-a făcut” ceea ce i-a dictat vocaţia: un filolog redutabil, un profesor respectat şi un prieten nepreţuit.

Vasile Spiridon
Preluat din „Caiete critice”, nr. 1/2015