CRONICĂ LITERARĂ

O carte provocatoare sau
Metaforele delirului

După un volum de poezii, Cu ochii sparţi, şi un roman, Povestea unui marginal, Savian Mur îşi incită cititorul cu un volum de eseuri, Statuile delirului. Încercând uşa unor compartimente diferite ale literarităţii, el pare a aspira spre condiţia scriitorului total, supunându-şi inspiraţia diverselor rigori ale stilului, pentru a-şi exersa stilul personal. Este aceasta, indirect, o modalitate de a căuta formula ideală de se exprima artistic, de a scotoci în virtualităţile cuvântului acele inefabile capabile să-l/să-i cuprindă întreaga nevoie de confesiune.
Reflectând asupra unor teme majore, provocatoare pentru spirit - condiţia omului, păcatul originar, relaţia cu Dumnezeu, ororile istoriei, tirania şi tiranii, Savian Mur se defineşte ca un spirit interogativ, iconoclast şi, mai ales, refractar în faţa dogmelor, a adevărurilor prefabri¬cate, dând unui cuvânt, delir, puterea de concept. Istoria umanităţii este traversată, în viziunea sa, de un delir al răului, al urii, avându-şi punctul originar în “pomul cunoaşterii delirului” care a dus la păcatul încălcării cuvântului lui Dumnezeu.
Ca laitmotiv al cărţii, delirul indică frenezia trăirii răului, inventariază mecanismele lui, îi relevă ferocitatea şi atrage atenţia asupra răspândirii lui în lume sub chipul şi în persoana unor sceleraţi ca Nero, Commodus, fiul stoicului împărat Marc Aureliu, Traian, Torquemada, Nietzsche, Hitler, Stalin. Conform tezei schopenhaueriene, răul a supravieţuit în lume supunând binele, iar acest lucru este ideea ordonatoare a eseurilor lui Savian Mur. Construindu-şi discursul pe ideea că fără apariţia omului, Natura nu şi-ar fi putut satisface setea de a delira, eseistul înregistrează, într-o grupare hiponimică, uimind prin cumulare şi forţă de sugestie, capacitatea cuvintelor de a răsfrânge sensuri multiple pentru a sugera întreaga gamă de sensuri a conceptului. Răul a supravieţuit pentru că omul nu a reuşit să-i contrapună o alternativă viabilă. Corectă pe fond, ideea păcătuieşte prin ignorarea unor idealişti, precum Mahatma Gandhi, care în idealismul lor, şi-au dovedit puterea de a se opune şi de a însufleţi masele în această luptă căreia dându-i o viziune filosofică i-au dat şi puterea de a supravieţui şi de a fi urmată pretutindeni în lume. Este o alternativă la rău, este opoziţia faţă de dictatură şi tiranie.
Moralist fără a moraliza în exces, totuşi, Savian Mur se fixează pe poziţia unui gânditor în război cu lumea pe care vrea să o ia de pe drumul ei greşit arătându-i principii ideale şi idealiste, valori care, supravieţuind peste timp, nu şi-au pierdut eficienţa. Eroarea nu stă în principiile asumate, ci, în atitudine. Încrâncenarea, uneori intoleranţa (“Cel ce manifestă dispreţ pentru fiinţă şi consideraţie doar pentru om nu a înţeles nimic. Este fie un profitor abject, fie un intoxicat cu pălăvrăgeală creştină” ... ), radicalismul excesiv şi lipsa de empatie pentru credinţele, ideile unora şi ale altora, uşorul defetism impietează asupra atmosferei generale a discursului eseistic ducându-l în marginile pamfletului. Eseistul trebuie să fie subiectiv fără a fi personal în opţiunile sale literare, disociind permanent eul biologic de eul cre¬ator. O perspectivă obiectivă, o reţinere a fluxului imprecaţiilor, o atitudine echilibrată, mai îngăduitoarear fi fost, credem, mai potrivite posturii de gânditor al cetăţii. Sentimentul că eşti permanent certat, fie şi în numele unor mari adevăruri/valori, dăunează calităţii receptării. Altfel, pasiunea cuvântării în numele acestor valori nu poate să nu impresioneze, dar măsura, echilibrul, armonia, calităţile stitlului antic, n-ar trebui să lipsească dintr-un discurs patetic, trăit până la consecinţa ultimului sens al ideii. Dincolo de excesul de atitudine imputabil, se simte credinţa ardentă a în idee, în capacitatea cuvântului de a schimba o lume bănuită de toate relele.
Uneori, eseul curge lin spre poezie: “Priveşte un copac. Spre deosebire de el te poţi mişca. Pare că libertatea, roiul de fluturi se destrăbălează la picioarele tale. Însă toate deplasările, urcuşurile şi coborâşurile sufletului tău dau, la sfârşitul zilei, un rezultat nul, ca într-o sumă algebrică”. Mişcarea ideilor este dată de observarea atentă a lumii, de receptarea înfiorată a manifestrăilor ei pentru a surprinde ideea ordonatoare a universului, pentru a înţelege modul logic şi coerent de funcţionare a lumii, a vieţii, pentru a-şi explica, pe acest fond, rostul omului în lume, rostul său ca fiinţă purtătoare a unui destin individual. Obsedat de sens, Savian Mur cade, uneori, în mrejele pesimismului, considerând nimicnicia un semn atribuit “cu hidoasă lejeritate” de către Natură fiinţei fragile în faţa timpului devastator. Tristeţea Ecleziastului răzbate, dincolo de perdeaua defetismului, în consideraţiile patetice la limita lirismului. Conştientizându-şi condiţia tragică, acceptând destinul, cu înţelepciune, nu dintr-un fatalism funciar, al naţiei, Savian Mur crede că omul care şi-a păstrat/apărat demnitatea cu încrederea aproape mistică în absolut, poate fi salvat în dimensiunea spiritualităţii. Având capacitatea de a crea, omul îşi poate transgresa şi transcende condiţia precară, transformând-o în triumf asupra timpului neiertător: “Cohorta iluziilor îl îmbracă pe cerşetor în hainele prinţului...”
Recursul la modele exemplare - Socrate, Diogene, Platon, dar şi la ipostaze ale monstruosului ca Moulay Ishmael, tată a o mie de copii, record Guiness Book, şi satrap oriental, în acelaşi timp, conduce la speculaţii pe tema faimei, a umanului şi a inumanului, a meritului şi a falsului merit. Pe această gamă, Platon este pus la punct ca uzurpator al lui Socrate, Diogene criticat în privinţa comportamentului asemănător sfântului creştin, modul său de viaţă, original, neputând accede la nivelul de model exemplar. “Supremaţia milei” menţine pe om între limitele umanului, reversul duce nu doar la degradare, ci la alienare.
Prin Nero, Savian Mur ilustrează ideea destinului deturnat: structură de artist, el este obligat să ajungă împărat şi în focul intrigilor, artistul cedează în faţa tiranului, a monstrului. Biografia lui Nero relevă emblematic etapele unui delir, iar imaginea lui devine una dintre statuile delirului. Paradoxurile istoriei opun pe smintitul Nero, validat ca om al păcii de Istorie, lui Traian, cuceritorul Daciei, ceea ce prilejuieşte cugetări amare: “Cât de paşnică fusese Istoria cu acel sublim smintit, Nero, şi cât de haină, aducând la rampă acest militar încrâncenat (Traian, n.n.)”.
Unele idei susţinute cu vehemenţa convingerii în adevărul personal, precum cele referitoare la Traian, “oribilul călău”, au evidentă tentă polemică. Eseistul vizează obedienţa, suficienţa, supunerea intelctuală care fac posibile acceptarea falsului de dragul confortului şi al principiului de corectitudine politică. Interesantă ca posibilă interpretare, ideea nu trece de argumentaţia istorică prin excesul holisticului, interpretarea istoriei integrând faptele într-un flux al curgerii, dezinteresându-se de noncalităţile omului. Acest “golan al istoriei”, un “violator, un tâlhar de cea mai joasă speţă”, “un demon”, a fost înregistrat de Istorie ca împărat, “delirul militar” de care-l acuză eseistul fiind doar un amănunt neesenţial. Aşa se scrie istoria.
Într-o sinteză, verbele delirului, “înarmate până¬n dinţi”, apar în serie enumerativă: a dori, a năzui, a cuceri, a subjuga, a câştiga, a zdrobi, a ucide, a chinui, a performa, a teroriza, a submina, a tiraniza, a se impune, a obliga, a impresiona, a silui, a sili, a păcăli, a seduce, a îngrozi, a perverti în competiţie cu verbele antidelirului: a se abţine, a se stăpâni, a se înfrâna, a renunţa, a se opri, a se domoli, a se calma, a se controla, a abandona, a ceda, a se lipsi, a refuza, a respinge, a staţiona, a zăbovi, a tergiversa, a amâna, a temporiza, a poposi, a tărăgăna.
Transferat în prezent, răul apare în imaginile delirante etalate obscen de televiziuni, exemple perfecte pentru “arta de a putrezi la domiciliu”, condamnând la inactivitate şi lipsă de reacţie: “Contagierea sufletului, spiritului, cărnii se rezumă la un simplu gest tehnic - apeşi pe o tastă. Progresul tehnologic îşi livrează veninul direct în încăpere. Depinde strict de tine ce doză poţi asimila. Oricum alienarea are viitorul asigurat”.
“Insaţiabila dorinţă de putere” întreţine răul, creează delirul şi naşte monştrii, statui ale delirului. Purificarea este posibilă după modelul Patericului: “A venit unul din bătrâni la avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta, părinte” Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui meu care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m- am liniştit şi mâhnirea am uitat-o”. Eliberarea de rău conduce la recuperarea umanului şi a valorilor acestuia: demnitate, respect, responsabilitate.
Statuilor delirului, autorul le creează un pandant, aleile delirului, scurte panseuri ca nişte poeme în proză, prin care Savian Mur se eliberează de enorma cantitate de rău pe care a identificat-o în situaţiile şi în personajele delirante ale istoriei. E un univers compensatoriu necesar spiritului saturat de pesimism, de spectacolul cinic al disoluţiei, în tendinţa de a ieşi din defetism.
Definind, după Freud, delirul ca pe o tentativă de vindecare, de reconstrucţie a lumii exterioare prin “restituirea libidoului la obiecte, privilegiată în paranoia şi devenită posibilă datorită mecanismului proiecţiei”, eseistul se defineşte ca un iconoclast. Dărâmarea unor statui - Traian, Platon, Nietzsche, de exemplu, se face polemic în numele unor idei şi din dorinţa de a reinterpreta istoria din perspectiva formelor răului. Miză mare pentru Savian Mur, care cere un efort argumentativ pe măsură, miză atinsă uneori, ratată alteori de excesul polemic.
Statuile delirului este o carte provocatoare pentru spirit, incitantă prin interpretările inedite, iconoclaste în care transpare pasiunea meditaţiei şi nostalgia accederii la adevărul ultim, absolut.

ANA DOBRE