SCRISORI NETRIMISE

de Sterian Vicol

Mărturisire*
Foaia albă, unde scrisul meu e liber ca
praful de ghindă sfărâmată, e chiar o
fâşie din pielea subţire a stejarului
despre care tocmai scriu, rugându-l
să mă ierte.
Dreptunghiul paginii e tipsia de argint
cu potirul plin de cenuşa memoriei
care a fost…
Între foaia pe care se înşiră versurile
mele şi stejarul lăudat, inspiraţia
e semnul singurătăţii fluturând,
pentru o clipă, în bătaia vântului
cosmic, dintr-un secol (fără vindecare),
timpul care s-a scurs.

*din volumul „Ielele şi elegiile lui Terian” în curs de apariţie la Ed. Junimea Iaşi

Inima vinului
Beau inima vinului
cu frunza pelinului,
sub stejar dormii
când mereu, dor mi-i
de mugurii cei vii
în crengi argintii
de-atâta aşteptare
chipul cui tresare
fără-asemănare?
Nimeni nu mai zice
ai o cicatrice;
sub stejar dormii
că mereu, dor mi-i,
beau inima vinului
cu frunza pelinului
în dunga destinului!

Casa vinului
Când cobor scara, fiecare
vers e frumos ca bluza purtată
în adolescenţă, de Ana Blandiana;
când cobor în casa vinului,
unde vara îşi arată trupul
de undă rece de izvor, unde,
în toiul iernii, pivniţa
(cu săpăturile ei în formă
de cruce, cu vasele de vin
din poamă coaptă pe dealul
vecin cu gardul cimitirului),
pare un cavou fără vânt,
fără ninsoare; acolo fiind, îmi amintesc
de prietenii mei care au fost,
care mai sunt, şi-mi mai aduc aminte
cum în copilărie stăteam smirnă
în biserică, lângă bunica Sanda!...
Când ieşeam pe uşa naltă,
mă ascundeam în tufele de liliac
abia înflorit printre jumătăţile
de sferă ale mormintelor…
Acum, când cobor scara în casa vinului,
versul se scrie aproape singur,
frumos ca bluza purtată în adolescenţă
de poeta Ana Blandiana!

Stejarul
În amintirea tatălui meu, Dumitru
El poate fi şi este cel mai tânăr bătrân
Din codrii lumii, unde seminţele-i rămân;
Întrânsul adie şi lemnul de corăbii
Şi sunetul de sânge îngropat în săbii!
Cine scrie, dacă scrie, rămâne în scris,
În coala-i de hârtie şi-n cerneluri mai precis;
Dar când tata îl ocheşte pentru căpriorii
Casei, cine lăcrimează că-nroşesc şi zorii?
(Şi mai zice tata că la vin şi la rachiu,
Tot stejarul e cămaşa pentru mai târziu!)
De la fibra lui, la umbra de părinţi,
Creanga lui ne toarce clipele fierbinţi;
Doar mai e, şi e, şi-i nod de scândurică
Pentru cel ce-n iarnă focul i-l ridică!
Cum pe întuneric, astăzi, eu tot scriu,
Drumul din răscruce se-ndreaptă către fiu…
Când dealul şi valea, şi satu-i stau de pază,
Prin ramuri numai ele, ielele dansează!...
Şi este, şi când arde, şi-i tânăr de bătrân,
Luminii pe viaţă şi moarte stăpân!